Absurd și excesiv, neverosimil din perspectiva „adevărului istoric”, dar coerent din cea a logicii interne, flamboaiant, pe alocuri prolix, de un umor irezistibil, dar apt să stârnească frustrarea celor care se atașează de „personajele principale”, grandios, rizibil și cuceritor, ultimul film al lui Quentin Tarantino – „Django Unchained” – se înscrie în galeria producțiilor cinematografice care… Pardon, asta era cronica pentru o altă revistă. E un film pe care, pur și simplu, trebuie să îl vedeți! Că aveți chef să râdeți sau vreți să vă dați mari la vreun rendez-vous, că sunteți fani sau nu știți cu ce să vă umpleți timpul în care mâncați enșpe cutii de pop-corn, că nu aveți ce face sau, așa, de sanchi, trebuie să vedeți povestea asta.
Cu doi ani înaintea Războiului Civil din Statele-încă-ne-Unite, Django, un sclav negru excepțional – unul din 10.000 – este ajutat de un vânător de recompense neamț de profesie stomatolog – evident, „dr. Schulz” – să își elibereze soția, o negresă superbă vorbitoare de germană pe nume Broomhilda Von Shaft (da, Brumhilda, precum personajul feminin din seria de legende germane cu Siegfried și alți jucători de calibru de la Bayern Munchen). Este pretextul pentru o poveste halucinantă despre eroi, rasism, Ku Klux Klan, pistolari, „nobili” sudiști stăpâni de sclavi, iubire, visul american și ce mai vreți dumneavoastră. O poveste îmbârligată, incredibilă, comică, cu răsturnări de situație și care se încheie – ca toate filmele lui Tarantino – într-o baie de sânge pe care ar fi invidioși și producătorii celebrului ketchup Tomi.
Nu vreau să vă stric plăcerea, însă nu mă pot abține să vă mai dau câteva argumente să vă găsiți două ore și aproape trei sferturi pentru a vedea ultimul Tarantino. Mai întâi, actorii: nu atât Jamie Foxx – „Django” -, cât senzaționalul „dr. Schulz” – teutonul Cristoph Waltz, o să-l recunoașteți pe sadicul și rafinatul maior SS din „Inglorious Basterds” -, apoi Leonardo diCaprio, în rolul unui excentric, snob, insuportabil moșier sudist și, nu în ultimul rând, Samuel L. Jackson (o să vedeți voi ce și cum joacă). Apoi, dialogurile; amintiți-vă de schimburile de replici despre Madonna din „Reservoir Dogs” ori despre cartofi prăjiți din „Pulp Fiction” și vă faceți o idee. În fine, muzica, pe care știți că Tarantino o alege personal…
Cam atât, că încă nu mi-am primit banii de la prietenul meu, Quentin. Dacă sunteți amatori de cancanuri, mai adaug doar că, cică, prin State s-au găsit niște cetățeni de culoare care să-l acuze pe Tarantino de rasism și alte cele. Mie nu mi s-a părut, ba chiar una dintre cele mai tari faze din film e cea cu niște cowboy sudiști organizați într-un fel de precursor al Ku Klux Klan; în plus, bag mâna în foc că n-o să vedem proteste prin Păcureț din cauza filmului…
P.S. „Django” rulează la cinematograf, unde, desigur, l-am văzut și eu. Totuși, am auzit că poate fi descărcat, în condiți decente, chiar cu o subtitrare rezonabilă, și de pe torente…
Sicfrig Coțcar
