Ne-am propus să nu mai scriem despre Nicușor Păduraru; nu chiar niciodată, dar măcar o perioadă, așa, vreo câteva săptămâni… Nici prefect nu mai este, nici deputat, nici consilier local sau județean, nici milionar, nici lider PDL, ca să nu mai vorbim de funcții, iar, până una, alta, nici măcar membru al Fundației Mișcarea Populară sau al celorlalte forțe, acțiuni și inițiative de dreapta. Până la urmă, poate că i-am dat prea multă importanță…
Sigur, rămâne un utilizator febril și redutabil de Facebook, excesiv de activ pentru un angajat în mediul privat, așa cum pretinde, și mărturisim că îi urmărim enervările, acuzațiile, emoțiile, aluziile, ironiile, glumițele, șopârlele și pisicile. Uneori ne amuză, alteori ne enervează, câteodată ne intrigă, uneori ne indignează; în general, ne cam plictisește, dar în maniera aceea aproape agreabilă în care ne plictisesc știrile de la TVR 1. Câteodată, foarte rar, reușește, însă, să ne lase cu gura căscată!
Așa ni s-a întâmplat, zilele trecute, la citirea unei postări în care Păduraru încerca să ironizeze o declarație făcută de primarul Nichita în legătură cu tăierea unor uscături de pe Lascăr Catargi (nu insistăm; am vorbit destul și despre războiul dintre „teiști” și „a-teiști”). Iată ce scrie glumețul: „«Am decis astăzi ca orice intervenţie, de orice fel, asupra vegetaţiei lemnoase din municipiul Iaşi să îmi fie comunicată personal, pentru a putea fi transmisă în mod corect opiniei publice», a declarat primarul Gheorghe Nichita. Ti-e frica mancate-ar mama de guvernatoras. Da’ pana acuma, timp de zece ani cat ai fost primar, de ce nu ai fost la fel de sensibil musiu?”
Nu ne așteptam ca primarul să-i fie simpatic fostului deputat; nici n-ar fi avut cum. Dar apelative precum „guvernatoraș” ori „musiu” sau expresii sarcastic-familiare legate de apetitul matern sunt, parcă, prea „țățești” până și pentru Facebook. Am fi trecut și peste lipsa diacriticelor; deși ni se pare o barbarie, o fi fost vorba de repezeală sau de o tastatură defectă. Am fi tolerat și lipsa virgulelor (după „frică” ori înainte de „musiu”); utilizarea lor în scriere e, oricum, pur facultativă și absolut întâmplătoare pentru cei mai mulți dintre români… Dar peste oroarea de proporții galactice a acestui „mancate-ar” – în loc de „mânca-te-ar”, cu două cratime; de la „pe tine ar mânca” sau „te-ar mânca” – nu putem trece!
Grabă?! N-am crede; nu e prima monstruozitate comisă, nici pe Facebook, nici în zone mai pretențioase, precum comunicatele de presă, dacă vă mai amintiți din campanie… Pe de altă parte, nici nu ne lasă inima să-l criticăm prea aspru; în felul lui, ne este drag. Mâncate-ar mama de semidoct!
Semi Doctor House
