Nici bine nu s-au terminat alegerile și a început din nou să se discute de ele. De fapt, se discută pe tema asta de la alegerile generale trecute, știți, când ne-am trezit cu aproape 600 de parlamentari, de nu mai încăpeau pe scaune. De schimbarea sistemului electoral s-a tot vorbit, iar între tururile de scrutin de la prezidențiale s-a discutat chiar încins. Acum, s-a făcut o comisie specială pe tema asta, reunind 15 parlamentari din toate partidele. Slavă Domnului, avem destui. Hai să vedem ce și cum. Ce schimbăm și care ar fi afacerea? Mai ales că, de data asta, tot spectrul politic este de acord că trebuie.

Cinci în unul
În primul rând, acum se încearcă realizarea unui întreg cod electoral, după modelul celui fiscal sau al muncii. S-a mai încercat redactarea unui astfel de cod în 2006, dar nu s-a ajuns nicăieri. Sau, mă rog, s-a ajuns la legea votului uninominal, care a dus la hiper-parlamentul de acum. Un cod înseamnă practic o lege cu de toate, în cazul acesta, care să reunească tot ce înseamnă lege electorală. Acum avem patru: pentru președinte, pentru Parlament, pentru alegerile locale și pentru cele europarlamentare. Chiar cinci legi, dacă luăm în calcul și legea referendumului, că doar și ăsta tot vot implică. Pe lângă astea, tot felul de hotărâri de guvern cu norme de aplicare. Care e avantajul unui cod? În principiu, codul este cea mai grea de modificat lege, deci e mai stabil.

Modificate de 29 de ori
Să nu uităm, în fond, că cele patru legi de care vorbim au fost modificate, de la adoptarea lor, de 29 de ori, prin ordonanțe de urgență. Multe, date cu scurt timp înainte de alegeri, slujind practic unor interese de moment ale cui era la putere. De-aia se și vrea cod, iar comisia parlamentară de care vorbim are ca principală misiune să strângă propunerile partidelor politice și societății civile. Ultimul termen stabilit pe tema asta este 15 februarie. Cei mai dornici de schimbare sunt liberalii, care cer cod electoral până în mai, ca să poată fi folosit încă de la alegerile locale. Aceasta, întrucât Comisia de la Veneția recomandă ca schimbarea legilor electorale să nu se facă decât cu minim 12 luni înaintea alegerilor. Nu e o obligație, dar de obicei se ține cont de asta. Dacă strângerea propunerilor se face până la mijlocul lui februarie, cu redactare, discuții, dezbateri, vot și promulgare, se poate ajunge la adoptarea codului până în mai, adică să fie utilizabil anul viitor. PSD nu zice nici da, nici ba, dar sugerează că mai bine îl facem pe așezate, adică să fie adoptat pe la toamnă, ratând astfel alegerile locale din iunie, dar fiind valabil pentru cele generale. Acum, ce să zicem? Mai bine așa, să fie timp de discuții, că de legi adoptate pe genunchi s-a săturat toată lumea. Ce se poate face în scurt, este adoptarea unor noi ordonanțe prin care să se șlefuiască pe ici, pe colo, ceea ce avem deja.

Chestiunea “diasporei”
Că tot veni vorba, ce să se discute? Una ar fi rezolvarea problemelor legate de votul diasporei. Se știe ce scandal a ieșit ultima oară, deși, culmea, s-a aplicat tot legea 370/2004 pentru alegerea președintelui, care a funcționat “ok” în 2004 și în 2009. Chestiunea poate fi rezolvată, tehnic vorbind, în două feluri. O variantă este reglementarea clară a numărului de secții de vot din străinătate, în funcție de numărul românilor aflați afară. Or, acest număr este estimat foarte vag la ora actuală, iar intenția de vot este imprevizibilă. O procedură de preînscriere ca votant, ar permite Ministerului Afacerilor Externe să știe câți români vor efectiv să voteze și unde se află, ca să poate înființa numărul necesar de secții.

Trei subvariante
O altă variantă, mai ieftină, este votul la distanță. Aici ar fi trei subvariante, fiecare cu avantajele și dezavantajele ei. De votul electronic a auzit cam toată lumea. Totuși, este o procedură rar aplicată. De fapt, e folosit în doar 7-8 țări din lume, printre care Franța, Japonia și Austria. În Estonia, la ultimele lor alegeri, 11,4% din votanți au apăsat pe taste, nu pe ștampilă. Avantajul e că votul este rapid. Dezavantajul major este că românii sunt vicecampioni mondiali la hackerit. E nesigur. Un calculatorist bun îți poate falsifica liniștit votul. Și chiar dacă nu s-ar întâmpla, tot ar exista suspiciuni. A doua subvariantă este votul printr-o persoană desemnată. Plecat la muncă, îi las procură maică-mii să voteze pentru mine. E folosit în 18 țări din lume. E însă greoi, pentru că sunt forme de legalizare de făcut și deci implică o responsabilitate și un interes maxime din partea alegătorului. Alte 49 de țări practică votul prin poștă, și nu degeaba sunt așa de multe. E cea mai sigură variantă, chiar dacă și cea mai lentă. Concret, omul descarcă un buletin de vot de pe net, bifează candidatul sau partidul, pune buletinul în plic și îl trimite, recomandat, la Biroul Electoral Central. Bine, asta simplificând la maxim. Și aici trebuie o preînscriere, trebuie trimise și date de identificare etc, dar cam asta e ideea. Totul e ca plicul să ajungă la destinație înainte de data alegerilor. De regulă, se lasă o perioadă mai lungă pentru acest tip de vot, de 2-3 săptămâni, ca lumea să aibă timp de trimis plicurile. Este cea mai sigură variantă pentru votul diasporei. Scapi de cozi, ai tot timpul necesar pentru a elimina eventualele voturi duble. Apoi, ar fi și cea mai ieftină variantă pentru stat, care nu ar mai avea grija asigurării de tehnică informatică în toate sutele de secții de afară. În plus, se responsabilizează alegătorului. Vrei să votezi? Plătește timbrele, că ieși oricum mai ieftin decât dacă iei trenul până la Roma.

Mai puţini parlamentari
Modificări sunt dorite însă și în privința cadrului legal existent pentru fiecare tip de scrutin. La cele prezidențiale sau europarlamentare, nu e mare lucru de schimbat. Sistemul merge. Buba cea mare apare însă la alegerile parlamentare, iar aici se discută cel mai intens. O primă problemă e cea a numărului de parlamentari. Între noi fie vorba, e o temă populistă. Așa supradimensionat cum e, Parlamentul actual nu consumă nici 0,1% din PIB, ceea ce nu e chiar mult, credem noi, pentru instituția de bază într-o democrație. Totuși, pe tema asta există un referendum, organizat în 2009, în care 78% din români au cerut Parlament cu o singură cameră, iar 89% au cerut să existe cel mult 300 de deputați. E drept, referendumul a fost convocat doar pentru ca un personaj cunoscut să aibă un atu în plus la alegerile prezidențiale, dar referendumul rămâne referendum.

Propunerea PSD
Chiar dacă nu există o procedură clară pentru transformarea rezultatului în lege, e de bun-simț să o faci. Altfel, ce rost mai are să ceri părerea poporului? O dovadă în plus că a fost convocat la mișto e faptul că nici măcar inițiatorii nu s-au agitat să-l respecte, chit că au fost la putere. Aplicarea lui e o problemă care trebuie rezolvată cumva. Renunțarea la o cameră se poate face doar prin modificarea Constituției, aprobată printr-un nou referendum. PSD a anunțat că vrea referendum pentru Constituție chiar anul acesta, dar desființarea Senatului nu intră în obiectivele pe care se discută. Eventual, se va umba la regimul imunităților, PSD apreciind că parlamentarii beneficiază încă de mai multă imunitate decât le trebuie. După noi, desființarea Senatului ar fi o greșeală, pentru că prinde bine să poți opri o lege proastă, votată din greșeală, așa cum au mai fost cazuri. Asta este însă o altă discuție. Ce se poate face prin noul cod electoral este să reduci numărul deputaților și senatorilor existenți. Bătălia pentru fotolii ar fi crâncenă, dar măcar n-ar mai ajunge în Parlament atâția ciudați. PSD, singurul partid de altfel care a emis o opinie clară pe tema asta, merge pe 300 de deputați la care s-ar adăuga cei 18 obligatorii, ai minorităților naționale recunoscute, afară de unguri. Pentru Senat, Ponta a propus 100-110 membri. Total, 418-428 de parlamentari, față de 583 în prezent.

11 cu 4 la Iaşi
Până acum, s-a respectat, cu excepția notabilă a ultimelor alegeri generale, principiul normei de reprezentare. Un deputat la 70.000 de locuitori și un senator la 160.000. În varianta 300 + 100, ar însemna un deputat la 67.000 de locuitori și un senator la vreo 200.000, dacă luăm de bune rezultatele recensământului din 2011. Pentru ieșeni, ar însemna vreo 11 deputați și 4 senatori. Înainte vreme, erau 12, respectiv 5. Se vede că niciun partid nu pare dispus la o reformă radicală, atunci când vine vorba de numărul de parlamentari. Chiar în varianta propusă de PSD, se ajunge de fapt cam tot la numărul de parlamentari care era înainte de povestea cu uninominalul. În 2004, erau 332 de deputați și 137 de senatori.

Se revine pe listă?
Că tot veni vorba, această limitare ar fi inaplicabilă în actualul sistem, cel al votului uninominal proporțional. Concret, sistemul uninominal pur înseamnă ca singurul ales să fie câștigătorul colegiului. Asta ar putea înseamna ca un partid să poată ocupa toate locurile din Parlament, chiar dacă nu a fost votat decât de 40% din populație. E suficient să aibă mai multe voturi în fiecare colegiu decât ceilalți competitori. Asta s-ar fi putut întâmpla în 2012, când lumea a votat masiv cu USL. Doar că, așa cum e legea noastră, sistemul e compensat cu o reprezentare proporțională. Oricâte colegii câştigi, dacă scorul tău național e de 40%, partidul va lua 40% din locurile în Parlament. Ceea ce a și provocat inflația de parlametari, pentru că au trebuit inventate noi fotolii de parlamentar ca Opoziția să fie corect reprezentată proporțional cu votul. Ca să evităm inflația și să rămânem la 300 + 100, trebuie schimbat sistemul. Iar ca numărul de parlamentari să nu poată să o ia razna, trebuie bătut în cuie numărul de parlamentari aleși în fiecare județ. Chestie pentru care votul pe listă, practicat și la noi până în 2004 inclusiv la alegerile generale și folosit în continuare la votul pentru CL și CJ, este ideal. Puțini mai susțin acum votul uninominal, căci s-a văzut la ce poate duce.

Alte variante
Teoretic, dezavantajul listei este că partidele decid cine ajunge în Parlament, în funcție de locul acordat candidaților, nu cetățeanul. Se poate rezolva prin votul preferențial. Fiecare candidat al unui partid are propria căsuță pentru ștampilă, așa că îl poți vota și pe cel aflat pe locul 20, dacă-ți place. Nu e o variantă agreată însă, pentru că se complică mult numărătoarea voturilor, iar buletinul de vot devine un caiet cu 48 de file. Premierul Ponta a propus ca variante de lucru sistemul mixt german sau cel proporțional. Al doilea e cel de listă, de care am vorbit deja. Varianta nemțească înseamnă ca jumătate din parlamentari să fie aleși local, uninominal, iar cealaltă jumătate pe o listă națională de partide. Este o variantă mai complicată, pentru că lucrezi cu două buletine. Apoi, un studiu făcut în chiar patria sistemului a arătat că majoritatea nemților nu înțeleg cum funcționează efectiv sistemul.

Modificare la modificare
Cum-necum, în ceea ce privește alegerile generale, cam toate partidele au aceeași opinie. Când vine vorba însă de alegerile locale, câte capete, atâtea păreri. Aici, opoziția, mai ales încă PDL-ul, e vioara întâi la cereri de modificare, după dezastrul din 2012. Din păcate, se întâmplă ce ziceam la început. Modificările sunt propuse nu pentru că ar îmbunătăți sistemul cu ceva, ci pentru a răspunde intereselor de moment ale partidelor. În 2011, confruntat cu prăbușirea în sondaje, PDL a decis ca alegerea primarului și președintelui CJ să se facă într-un singur tur de scrutin. Sistemul avantajează alesul aflat în funcție, pentru că mulți îl votează în ideea că măcar îl cunosc. Contracandidatul nu are cu ce să se laude. Chiar cu schimbarea asta, PDL a fost totuși spulberat în 2012. Acum, vor revenirea la două tururi, cu argumentele că e mai democratic și că așa se face și la prezidențiale. Vasile Blaga este cel mai vocal pe direcția asta, susținut energic și de PNL. Acum, ce să zicem? Poate vă amintiți sau ați auzit că în 1992 primarul Iașului a fost ales după trei tururi de scrutin, că așa era legea. Putem organiza și zece tururi, dacă vrem să facem cărare bătută până la secția de vot. Bine, dragilor, dar în 2011 nu erau valabile ideile astea?

Limitarea mandatelor
O altă idee inspirată din cazul alegerilor prezidențiale este limitarea numărului de mandate ale primarului la doar două. E o propunere tot politicianistă. Dacă s-ar aplica, mulți dintre primarii actuali ar trebui să se retragă, ceea ce ar da șanse în plus celor aflați acum în opoziție. Dacă primarul e bun, de ce să-l schimbi obligatoriu după 8 ani? Fii, dom’le, primar 50 de ani dacă oamenii au încredere în tine. N-ai să devii dictator în comuna ta decât dacă procurorii și polițiștii nu-și fac treaba, caz în care problema nu e la primar. Vorba lui Vântu: ”întăriți-vă statul”.

Vot indirect
O ultimă propunere pe linia asta, avansată de PSD, este revenirea la vechiul sistem de alegere a președintelui CJ, prin vot indirect. Se aleg consilierii, pe listă, iar aceștia își aleg șeful. Așa s-a făcut până în 2004, inclusiv. Avantajul este că președintele CJ, ales fiind de majoritatea consilierilor, se va bucura de susținere. Nu s-ar mai întâmpla ca președintele să fie la cuțite cu majoritatea, așa cum se petrece la Iași de două mandate. E mai puțin democratic decât votul uninominal de acum, dar relevanța președintelui CJ pentru public e oricum minimă, date fiind atribuțiile sale. Întreabă-l pe săteanul din Coarnele Caprei cine e primarul comunei și-ți spune și în vis. Întreabă-l cine e președintele CJ și l-ai pierdut pe drum.

Uninominalul pur, modelul francez
În privința sistemului de vot, Ilie Sârbu, a propus adoptarea sistemului francez. Ăla e uninominal pur. Ești primul pe colegiu, ai luat mandatul. Inflație zero. Aplicarea lui ar fi făcut în 2012 ca PSD, PNL și aliații lor să ocupe 90% din locurile de parlamentari, iar PDL să dispară ca partid politic. Sistemul face ca, în Franța, cu 12% din voturi obținute, Frontul Național să aibă doar două locuri în Adunarea Națională. Parcă nu e foarte democratic, chiar dacă e vorba de un partid extremist, nu?

Un tur sau două?
Alegerea primarului într-un singur tur are avantajul că simplifică și ieftinește votul, iar la 98 de primării numai în județul Iași și peste 3.000 la nivel, național, chestia cu ieftinirea chiar contează. Votul în două tururi e avantajos pe termen mediu, să zicem așa. Oricine e ales, are susținerea a măcar jumătate din votanții comunei, orașului sau, respectiv, județului. Adică îl înjură mai puțini de jumătate, ceea ce nu e sigur în cazul votului într-un singur tur.