Cineva observa odată că românii au uitat că mai există și alte nuanțe pe lume în afară de alb și negru. Chiar dacă nu ne place să o recunoaștem, cu toții gândim în manieră biblică: cine nu e cu mine, e împotriva mea, iar cine nu adună cu mine, risipește. Dacă nu ești cu PSD, ești cu PNL, dacă nu fumezi, înseamnă că susții legea antifumat, dacă nu ești cu Antena, ești cu Băsescu, ș.a.m.d. De parcă n-ai putea simpatiza UDMR, n-ai putea sta la o cafea cu un fumător fără să vorbești despre tutun, iar omul tău politic preferat n-ar putea fi Marius-Raul Bostan. Ăsta e ministrul comunicațiilor, dacă nu ați auzit de el. Totuși, sunt unele subiecte pe care toată lumea e de acord. De exemplu, sărăcia. Puțini sunt cei care se consideră bogați, iar statistica pare să dea dreptate celor care spun că cei mulți dintre noi o duc greu. Dar cât de mulți? Care sunt cei mai săraci dintre săraci, iar la urma urmei, ce înseamnă să fii sărac?

Sărăcia relativă
Definiții sunt multe, iar în ultimă instanță, fiecare țară își definește altfel săracii. Banca Mondială stabilește un prag al sărăciei extreme, la venituri de 1,9 dolari pe zi. Dacă trăiește cu mai puțin de 57 de dolari pe lună, un om este extrem de sărac. Un om din 10 se regăsește în această situație. La noi, se mai folosesc și alte variante. Un prim prag este cel de 300 de lei lunar, ca venituri. Un român din cinci se regăsește într-o astfel de situație. Conform statisticilor europene, ne aflăm pe primul loc în Uniunea Europeană ca procent din populație aflat într-o situație de sărăcie relativă. Definiția spune că sărăcia relativă reprezintă numărul persoanelor care au un venit mai mic de 60% din media veniturilor disponibile pe adult echivalent, din totalul populației. Mai pe românește, cei care trăiesc cu mai puțin de 60% din salariul mediu național, corelat cu puterea de cumpărare. Aici, vorbim de un sfert din români. Imediat în fața noastră nu se află Bulgaria, așa cum suntem noi obișnuiți. La ei, sărăcia relativă afectează 21,8% din populație. Mai prost ca bulgarii și puțin mai bine ca noi stau spaniolii, unde sărăcia relativă afectează 22,2% din populație. Iar cel mai bine nu stau suedezii sau nemții, ci cehii. Doar 9,7% dintre cehi se zbat în sărăcie. Nu pentru că ar duce-o extraordinar de bine, ci pentru că discrepanța dintre bogați și săraci este mai mică la ei. Vedem deci, că sărăcia relativă este și ea, tot relativă.

Top negru
Dacă un sfert dintre români sunt săraci, nu înseamnă că ceilalți o duc cu mult mai bine. Patru români din zece fie sunt săraci, fie riscă să ajungă săraci la cel mai mic șoc. Vorbim de cei ale căror economii nu le-ar permite să trăiască încă o lună, dacă și-ar pierde locul de muncă sau ajutoarele de care beneficiază. Iar cea mai proastă situație se înregistrează în Regiunea de Sud-Est, adică în Bărăgan și Dobrogea, cu un procent de 53,4%. Moldova noastră este pe locul doi, cu 48,9% din populație săracă sau aflată în imediata vecinătate a sărăciei. În Regiunea Nord-Vest, adică în Crișana, aproape de unguri, procentul este de doar 30,9%. În centrul Ardealului, e de 32,8%. În general, ardelenii o duc mai bine decât moldovenii, iar faptul că pe la ei trec autostrăzi, iar pe la noi nu, e doar unul din factorii care explică situația. La urma urmei, acum zece ani nici ei nu aveau autostrăzi, dar tot o duceau mai bine.

Greu la sate
Dacă ieșim pe stradă și oprim ieșenii la întâmplare și îi întrebăm dacă sunt săraci, nu vom găsi jumătate care să spună asta. La orașe se trăiește mai bine decât la țară. Iar acest lucru nu se întâmplă doar la noi. Agricultura nu produce o valoare adăugată foarte mare. Una e să produci 1.000 de calculatoare într-un an și să le vinzi cu 300 de euro bucata și alta e să produci 4 tone de păpușoi la hectar tot într-un an și să-l vinzi cu 150 de euro tona. Nivelul veniturilor obținute de cei doi producători este clar altul. În general, în 81% din regiunile rurale ale Europei, nivelul PIB se află sub nivelul mediei europene.

Doar 5% în rural
La noi, situația este cu atât mai gravă, cu cât și agricultura se practică în continuare, în bună parte, cu metode primitive. Două treimi dintre familiile din mediul rural nu au venituri suficiente pentru traiul de zi cu zi. La sate, un copil din opt merge la culcare flămând, zilnic sau destul de des. În județul nostru, 85% dintre țăranii de vârstă activă practică agricultura de subzistență, adică mănâncă din ce produc. În mediul rural, sunt angajați doar 12.600 de oameni, adică doar 5% din totalul angajaților din județ. Procentul este de 10 ori mai mic decât ar fi de așteptat, având în vedere că în județul nostru 54% din populație trăiește în mediul rural, față de o medie națională de 47%. Pe lângă agricultura de subzistență, numărul mic al salariaților este o a doua cauză a sărăciei satelor noastre.

Mai puțin pământ
Iar de aici, lucrurile se rostogolesc din rău în mai rău. Numărul mare al populației județului face ca fiecăruia să-i revină o suprafață mai mică de teren. Densitatea populației este la Iași de 1,5 ori mai mare decât la nivel național. Fiecărui țăran ieșean îi revine astfel mai puțin pământ decât îi revine unuia ardelean. Numărul mare de sate este un alt factor care ne trage în jos. Avem peste 400 de sate, unele dintre ele având doar câteva zeci sau sute de locuitori. Or, cu cât localitatea este mai mică, cu atât este mai săracă. Riscul de sărăcie este de 4,5 ori mai mare în satele mici față de zonele dens populate. E drept, trebuie luat în calcul și faptul că viața la țară este mai ieftină decât cea de la oraș, dar tot rata sărăciei este în medie cu o cincime mai mare în mediul rural.

Bugetarii, majoritari
Mai rău este faptul că angajații din mediul rural lucrează în marea lor majoritate în sistemul bugetar, adică prin primării, poliție sau școli. Doar în comunele învecinate Iașului, în Cristești, Heleșteni și Ciortești sunt mai mult de 5 întreprinderi mici și mijlocii la mia de locuitori. Nu mai vorbim de firme mari, pentru că astea chiar sunt rarități. În cazul comunelor vecine Iașului e clar de ce există mai multe firme. Cristeștiul e aproape de Pașcani. Heleșteniul e la egală distanță de Pașcani și Târgu Frumos, adică de drumul european. Comuna Ciortești este străbătută de DN 24 și are o populație de doar aproximativ 4.300 de locuitori. Câteva ferme cu câțiva salariați fiecare sunt suficiente pentru a obține o medie de 5 IMM-uri la mia de locuitori.

Lipsa infrastructurii
Faptul că singurele comune unde există o viață economică semnificativă statistic sunt situate în imediata apropiere a Iașului sau a drumurilor naționale arată care este marea noastră problemă: infrastructura de transport. Degeaba produci, dacă nu poți scoate producția din sat. De asta, firmele din aproape jumătate din comunele județului au o cifră de afaceri cumulată sub un milion de lei anual. Ceea ce e grav. Statistica e îndulcită de total, dar tot e jalnică. Doar 21% din PIB-ul județului provine din mediul rural. Iar fără Delphi sau Continental, nici nu îndrăznim să calculăm care ar fi procentul. O infrastructură proastă au în general toate satele din România. La noi, situația este mai gravă pentru că satele ieșene nici nu au multe variante disponibile, în afara agriculturii din jurul casei. Județul nostru se află în afara zonelor de ecoturism consacrate, deci numărul pensiunilor este redus. Ne aflăm și la periferia turismului ecumenic, puținele locuri de pelerinaj din județ atrăgând doar localnici, nu și vizitatori din alte părți, care să impulsioneze turismul rural.

Alt indicator
Sărăcia satelor ieșene rezultă și dintr-un indicator specific României: numărul de beneficiari de ajutoare sociale. În Iași aveam la sfârșitul anului trecut 8.400 de beneficiari ai venitului minim garantat, față de 1.860 în Timiș sau 2.960 în Arad. Iașul încă stă bine. În județul Bacău sunt 10.600 de beneficiari ai ajutoarelor sociale, iar în Vaslui, 11.000, mai mulți decât în toate cele patru județe ale Regiunii de Vest la un loc. În top 10 județe cu cei mai mulți asistați sociali, nu există niciunul din Ardeal sau Banat.

Diferenţe uluitoare
Dacă ne uităm spre vest, ne speriem. E drept că prințul Charles al Marii Britanii s-a îndrăgostit de România rurală, dar nu l-am vedea bine dacă ar trebui să ia sapa în mână și să-și scoată pâinea din pământ. Satul occidental nu seamănă nici măcar în poze făcute de departe cu cel autohton. În Belgia sau Olanda, doar 1% din populație mai trăiește în mediul rural, pentru că industrializarea agriculturii, de care vorbea și la noi Ceaușescu odată, a fost dusă la nivelul maxim. Cu 2-3 angajați poți ține o fermă de 1.000 ha, deci n-ai nevoie de mai mulți. De fapt, cum ne îngrijorează pe noi numărul mare al locuitorilor din mediul rural, așa îi îngrijorează pe occidentali numărul redus al țăranilor. Germania sau Franța au programe speciale de stimulare a celor care vor să se stabilească în mediul rural. Nemții s-au dat peste cap și au reușit, să ducă învățământul sau sănătatea de la sate la nivelul celor de la oraș. Germania încurajează turismul rural, pentru relaxarea orășenilor. Și îl încurajează în așa hal, încât mii de fermieri s-au reprofilat în gazde pentru orășeni, pe banii statului. Decât să muncești pământul, mai bine te joci de-a fermierul în fața turiștilor. Că asta înseamnă cumva să transformi satul într-o grădină zoologică, e altă discuție.

Şcoli de fermieri
Olanda are școli speciale pentru fermieri, cum sunt post-licealele la noi, pentru a-i transforma pe puținii lor țărani în dinastii de fermieri, din generație în generație. În Franța a devenit chiar o modă ca tinerii sătui de oraș să se mute la țară, într-un sat pe jumătate părăsit. Nu fac agricultură. De asta se ocupă puținii fermieri rămași. Tinerii de care spuneam se căsătoresc, fac repede 2-3 copii și se mută la țară, unde trăiesc din ajutoarele generoase acordate de stat. Pe de o parte alocațiile pentru copii, pe de alta subvențiile pentru instalarea în mediul rural, impozite și chirii mai mici, și gata. Dacă vor să se ducă la un film, iau mașina și se duc în primul oraș. Există asfalt și în cel mai mic cătun, pierdut printre dealurile Gasconiei.