Johnny Răducanu

Prima oară când l-am văzut în viaţa mea, era prin ’84, la un recital de Jazz în sala Ethos a Casei Studenţeşti. E aceeaşi locaţie în care acum îşi desfăşoară activitatea Dublin Pub. Avea nişte sandale în picioare, blugi, un tricou lălâu şi o tichie în cap, din alea din care mai poartă unii când merg la peşte. Ca şi ţinută de show, mi s-a părut foarte haios moşul, cu barba, tichia şi sandalele alea încălţate pe piciorul gol. Dar nu m-a surprins cine ştie ce, fiindcă era un recital de jazz şi cam toţi interpreţii pe care-i văzusem la astfel de puneri în scenă se îmbrăcau la şto. La Johnny, însă, ţoalele alea cădeau natural, liber, în ton cu muzica lui… naturală, liberă. Ce să zic… la vremea când Ceauşescu îşi făcea de cap cu un întreg popor, dându-i salam cu soia şi program TV două ore pe zi, Johnny Răducanu a fost pentru mulţi – printre care mă număr şi eu – un real balon de oxigen spiritual. Contrabasist de formaţie, improvizaţiile lui la pian, surpinzător de sprinţare, trădau un spirit proaspăt, un împătimit al vieţii. Mult mai târziu, am aflat că şi-a petrecut copilăria vânzând ziare şi, abia mai apoi, s-a pus serios pe muzică. Era unul din puştii ăia, aşa de prezenţi în filmele lui Nicolaescu cu comisarul lui Peşte, care urlau din toţi bojocii „Ia Universul!”. A crescut, apoi a făcut jazz. A cunoscut-o şi a fost prieten cu Maria Tănase. A trăit cam tot ce se putea trăi… şi sub rege şi sub comunişti şi în democraţia asta stupidă în care ne scremem să supravieţuim unor crize mai mult sau mai puţin inventate. Nu s-a schimbat deloc. A trăit la fel, s-a îmbrăcat la fel, a compus cu aceeaşi vigoare iar publicul i-a dat ce şi-a dorit el mai mult: dragoste. Acum, că nu mai este printre noi, simt acelaşi gol în suflet, ca la aflarea veştii morţii maestrului Gică Petrescu, sau a Ancăi Parghel. Maestre Johnny, îi mulţumim lui Dumnezeu că ai fost printre noi! Şi acolo de unde eşti acum, poate îţi faci o pomană cu noi şi mai pui o vorbă bună pe la Creator să scoată dracu manelele astea din viaţa noastră şi muzica house, că ne-au tâmpit de-a binelea!

***

Aşa mi-am amintit şi de Costel Ulinici, basist ieşean de mare talent, care a părăsit această lume demult. La fel şi de Dan Mândrilă, saxofonist uriaş pe care l-am cunoscut la un festival de jazz în Craiova. Dumnezeu să-i odihnească şi pe ei! Mare păcat… jazzul românesc e unul de mare calitate, dar am senzaţia că promovarea acestui gen muzical, atât de nobil şi creativ, a fost cam subţire în raport cu muzicienii pe care încă-i mai avem. Bine însă că televizunile noastre comerciale ne tot intoxică cu diverse piţipoance care cred că dacă dau din cur pe scenă automat fac şi muzică. Dar asta e lumea în care trăim…

***

Încă o dată, maestre Johnny, mulţumim, oriunde te-ai afla!