Precum ciupercile după ploaie au apărut prin Iași tot felul de crâșme mai mult sau mai puțin fițoase care își zic „pub”-uri. Printre acestea se numără de curând și numitul Oxford Pub, aflat la demisolul clădirii Gabriel Center de pe Sf. Lazăr și rod al inițiativei, gusturilor și, desigur, banilor fiului lui Gabriel Surdu (zice-se) și al fiului altcuiva (probabil). Știind că gena zgârceniei proverbiale a lui Surdu bântuie prin zonă, am pornit, vineri seara, spre „pub”-ul cu pricina cu inima cam strânsă și după o vizită la amanet. Știu din experiență că nu-i tocmai sănătos să abordezi noile experiențe cu prejudecăți, dar de data asta nu am fost dezamăgit.

Asta pentru că prețurile sunt dacă nu prohibitive, atunci – să le zicem – cam nesimțite: 15 lei pentru o halbă de Guiness, minim 10 lei pentru 40 de mililitri de orice tărie, 15 lei un cocktail de votcă și apă cu colorant… Îmi dau seama că poate fi cool, fancy și trendy să arunci cu banii, dar sunt de principiu că, de pidă, dacă o bere costă mai mult de 6-7 lei, atunci cu siguranță nu este bere, ci, poate, vin sau whisky.

Despre amenajare nu pot cârti prea mult. Crâșma fiind deschisă abia de vreo două luni, mobilierul este nou, wc-urile sunt relativ curate, iar fumul încă nu s-a impregnat în pereți. Evident, nu lipsesc tablourile cu steagul Marii Britanii (mde, Oxford), pozele cu diverse formații și feluriți cântăcioși, chitara și saxofonul atârnate de pereți. (Din fericire, încă nu au apărut felinarele, cântarele, fiarele de călcat și alte nimicuri de anticariat care abundă în alte crâșme, dar timpul nu este pierdut).

Ajung astfel la ce mă doare: urechile, pardon, muzica. Nu vă ascund că am mers la Oxford Pub pentru a asculta, live, o trupă faină de R&B, blues, soul și jazz din Iași, pe nume Her Funky Subjects. Din păcate, în loc să pună în valoare evoluția trupei, DJ-ul localului – inevitabilul semizeu geluit, în maieu cu mușchi, stăpân peste laptop, mixer și decibeli – a ținut neapărat să intre în concurență cu muzicienii, fie întrerupând abrupt concertul, fie jucându-se aiurea cu butoanele, chestie generatoare de disconfort și microfonie. Din motive obscure legate, pesemne, de o percepție rudimentară despre ceea ce trebuie să însemne „distracția”, DJ-ul cu pricina a ținut morțiș să aducă volumul sunetului la un nivel care nu numai mie mi s-a părut greu de tolerat. O sută, o mie, un milion de decibeli – nu știu cât au suportat boxele; cert e că, de la un anumit nivel al zgomotului, nu numai că nu reușești să te înțelegi cu ceilalți nici măcar dacă le urli în ureche, dar nu-ți mai auzi nici gândurile și te transformi într-o vibrație violentă și oarbă de membre și intestine. Probabil că asta o fi și ideea…

Nu am nimic împotriva discotecilor, le înțeleg rolul erogeno-socializator, însă am o neliniște semantică. Spicuiesc din Wikipedia: „denumirea de «pub» provine de la termenul englez «Public house» și reprezintă locul în care se întâlnesc oamenii pentru a socializa în diferite momente ale zilei: dimineața luând micul dejun sau o cafea, la prânz pentru a mânca sau a lua o pauză de la rutina biroului, seara la întâlnirile cu prietenii pentru a discuta și a savura o băutură de calitate într-o ambianță plăcută”. Să reținem, așadar, rolul de facilitare a socializării. Nu știu alții cum sunt, dar mie, atunci când ies în oraș cu prietenii, îmi place și să vorbesc și să ascult, nu doar să înghit bere prea scumpă și decibeli peste măsură. Dar poate că ăsta e cusurul meu…

Dr. Ox