Românul este un tip foarte curios de om. Paradoxal, am putea zice, în foarte multe privințe. Azi ne vom opri asupra uneia singure. Cu toții știm că „țăran” este un termen peiorativ, menit să descrie un individ semi-analfabet, pentru care minimul de lustru civilizat dat de cei 7 ani de-acasă reprezintă un mister la fel de nepătruns ca și viața pe Marte. Cu toate acestea, fiecare român se visează trăind undeva la țară, fără o grijă, firește, cu tot confortul de la oraș. Și suficient de aproape de supermarket, bineînțeles. Dacă s-ar putea ca acea casă la țară să fie chiar în buricul târgului, fără a-i trece totuși tramvaiul prin curte, ar fi ideal.

Moftul unui domn
Astfel de locuri sunt doar vise, normal, dar ceva asemănător tot se poate găsi în orice târg. Inclusiv la Iași, unde un moft mărunt a creat un loc aproape inaccesibil, în care mulți ar vrea însă să trăiască. Moftul a fost dorința domnitorului Vasile Lupu de a construi o biserică în mijlocul unei pustietăți, departe de centrul orașului-capitală. A construit-o cu vreo 15 ani înaintea celei mai cunoscute, a Trei Ierarhilor și i-a dat un hram de s-o țină toată lumea minte. De fapt, chiar două: „Duminica mironosițelor” și „Sf. Atanasie și Chiril”. A, n-o știți? Dar de „bisericuța dintre vii” ați auzit? Ei, parcă sună altfel, nu?

Case în şir
Mănăstirea Podgoria Copou, căci de ea vorbim acum, a fost construită pe locul unei biserici mai vechi, din lemn. Cea făcută de Vasile Lupu, chiar de piatră fiind, tot a ars și a fost reconstruită de atâtea ori în decursul timpului, că nu mai seamănă cu buletinul. Doar pisania a rămas întreagă. Dar pe lângă ea și-a făcut întâi casă popa, pe urmă groparul, pe urmă cine știe ce slujbași ai sfântului lăcaș, iar casele lor s-au înșirat moldovenește pe o uliță ce lega biserica de oraș pe o parte, iar pe cealaltă, de satul Munteni, actuala stradă Viticultori. De altfel, până să devină mănăstire de maici, în 2001, biserica a funcționat ca lăcaș de cult pentru locuitorii din Viticultori.

I-a înghiţit grădina
Satul Podgorii, născut în preajma bisericii, a făcut parte, ca și satul Munteni, din vechea comună Copou, de care am mai avut noi ocazia să vorbim. Satele s-au transformat în străzi, dar impresia de viață la țară a rămas. Și, dacă într-o plimbare prin Grădina Botanică ajungeți pe strada Podgoriilor, mai puteți vedea fântâni în curte. A, ce caută strada în plină Grădină Botanică? Păi, nu e vina oamenilor. Ei acolo și-au avut casele dintotdeauna. Grădina a venit peste ei și i-a încorporat. Prin anii ’80, când furia edilitară atinsese apogeul, zona a fost la un pas de a fi demolată. A scăpat, se spune și pentru că niște mahări de partid aveau neamuri în zonă.

Zonă bună
Că o fi, că n-o fi așa, nu știm. Cert este că în ultimii ani ieşenii au redescoperit zonele semi-rurale din oraș și au început să le caute pentru a se muta acolo. La urma urmei, strada Podgoriilor este mai aproape de Centru decât Pietrăria sau Vișaniul, nu? Condițiile nu sunt cu mult altele. Poate chiar oleacă mai proaste, ca să fim sincer. Utilitățile reprezintă încă o problemă în zonă, statutul special al Grădinii Botanice impunând limitări serioase. Gaz este, electricitate, la fel. Apă, da și nu, depinde pe care parte de afli. Mulți localnici încă au fântână în curte. Terenul este destul de instabil, așa că e mai greu să „tragi” apă și canalizare. De încălzire centralizată nici nu se pune problema. Condiții aşa şi aşa, ce să mai vorbim.

Scump dom’le
Cu toate acestea, zona este căutată. Căutată, dar greu de găsit, ca să nu spunem inaccesibilă. Localnicii vând greu sau chiar deloc. Iar limitările urbanistice aferente Grădinii Botanice nu te prea lasă să construiești un cartier de blocuri, chiar dacă găsești 10 ha de teren liber. Fostul primar al Iașului, Bebe Onofraș, își scosese la un moment dat la vânzare conacul de 1.700 mp. Cerea trei milioane de euro pe el. Sumă enormă, chiar în condițiile în care conacul era construit după o schiță făcută de părintele arhitecturii române, Ioan Mincu. 1.760 euro/mp e mult și pentru un penthouse. Acest gen de prețuri nu este însă surprinzător în zonă. Pe două hectare de teren, cu apă și curent și certificate de urbanism pentru bloc de 4 etaje, se cereau 170 euro/mp într-un timp. Mai ieftin se poate ieși doar în cazuri de executări silite, când prețul poate ajunge la un decent 30-35 euro/mp. Ca pășune, însă, nu urbanizat. Zona este teribil de scumpă. Într-atât, încât poți crede că localnicii nu vor alți vecini decât cei pe care îi au de 30 de ani.