Ioan Holban, directorul Teatrului pentru Copii şi Tineret Luceafărul, poate spune că este un norocos manager de instituţie culturală. Lipsa avizelor ISU pentru mai multe săli de spectacole din oraş a făcut ca o serie de concerte să se desfăşoare în sala Luceafărului, fapt care a făcut şi mai vizibil locul său de muncă. În afară de asta, luna decembrie, o lună a vacanţelor şi sărbătorilor, îi va aduce un spor de mici spectatori, îmbunătăţindu-i balanţa contabilă de final de an. Toate aceste efecte pozitive, dar şi alte întâmplări, au fost detaliate de Ioan Holban în jurnalul său personal.
– Abia mi-am revenit din scandalul pe care l-am avut alaltăieri în contabilitatea Teatrului. Aşa-mi trebuie dacă am prea multă încredere în angajaţii mei! Cine m-a pus să-l promovez pe Manole drept contabil şef, când ştiam că-l jucase unşpe stagiuni pe baronul Munchhausen? Acum, mi-a prezentat un bilanţ cu tot felul de facturi şi chitanţe false. Mai mult, l-a avut complice pe Barbăneagră, care a umplut teatrul cu tot felul de furnizori fantomă. Va trebui să angajez un auditor incoruptibil, unul care să vegheze zi şi noapte la vistieria teatrului. Cred că foarte potrivit ar fi băiatul ăla care-a debutat recent în Prâslea cel voinic şi merele de aur.
– Ca director al unei instituţii teatrale de prestigiu, mărturisesc că nu prea mi-a plăcut ce s-a întâmplat la un spectacol recent, când reprezentaţia a fost întreruptă din cauza faptului că un actor a anunţat în ultima clipă că nu mai vine pe scenă. Mă gândesc serios să iau unele măsuri care să preîntâmpine astfel de lucruri. Ar trebui înfiinţat un fel de Inspectorat pentru Situaţii de Urgenţă în caz de chiul, care să prevadă un plan de intervenţie. Nu-ţi vine actorul la timp, să spargem cu un topor un geam din ăla, ca la hidrant, şi să scoatem imediat rezerva din culise. Evident, din când în când, să verificăm şi rezerva, să nu cumva să fie expirată. Adică noi să avem nevoie urgentă de Scufiţa Roşie şi, în locul ei, s-o găsim pe Baba Cloanţa.
– Mă confrunt în ultima vreme cu un fenomen ciudat. Vin la mine în audienţă tot felul de personaje care mă întreabă dacă nu pot să le ofer un loc de muncă. Le spun politicos că sunt directorul unui teatru de păpuşi, de marionete, în general, un teatru unde se spun poveşti pentru copii. Iar oamenii ăştia care-mi calcă pragul zâmbesc larg şi îşi scot, cu mândrie, legitimaţiile de parlamentari, preşedinţi de filială, consilieri, şi-mi spun, privindu-mă în ochi: „Nu veţi găsi alţii mai buni decât noi!”.
