A fost odată, dar nu foarte demult în negurile tranziţiei, un ţăran român, sărac dar cinstit. În cătunul său pierdut de lume începuse să bântuie un zvon îmbietor, cum că undeva, departe, peste mări şi ţări, ar fi o doamnă foarte înstărită şi deopotrivă generoasă, numită Uniunea Europeană. Iar zvonurile aveau şi temei, de vreme ce prin vecini, alţi megieşi se făleau cu darurile primite de la aceasta.
Într-o bună zi, ţăranul a pornit la drum şi după o lungă călătorie, a ajuns la poarta Palatului. Doamna l-a primit cu amabilitate, tratându-l generos cu o Cola şi ceva gume, de mestecat, să-şi mai ostoiască oaspetele foamea. Ţăranul a gustat politicos şi cu măsură din alesele bucate, după care şi-a spus nerăbdător păsul:
“Mărită Doamnă Uniune Europeană, aud ca faci milostenie celor nevoiaşi. Acasă am pământ bun, ape limpezi şi păduri bogate. Dar iarna-i cam lungă la noi, mai bine de jumătate de an. Cum vezi, eu sunt desculţ şi-mi e foarte frig iarna la picioare. Ca să lucrez bine, mi-ar prinde bine o pereche de încălţări. Doar atât îţi cer!”
Doamna l-a măsurat îndelung, pironindu-şi privirea pe picioarele acestuia, cu degetele vineţii, bătătorite, înfrigurate şi prăfuite de colbul drumurilor. După o adâncă cugetare, Doamna glăsuit:
“Om bun, eşti desculţ şi ostenit, şi te înţeleg. Dar tot ce-şi pot oferi eu este o bască. Nouă, de calitate europeană, de firmă. Ţine şi de frig, şi de ploaie!”
Deşi dezamăgit, omul a oftat, a luat basca, a mulţumit respectuos, şi a făcut cale întoarsă, spunându-şi că totuşi doamna e bună şi generoasă, pentru că ar fi putut să nu-i fi dat nimic.
A mai trecut o iarnă şi, din gerurile sale năprasnice, ţăranul a ieşit destul de bine, nu i-a degerat decât un deget, pe care l-a pierdut.
Apoi, când vara ostenise, ţăranul a pornit din nou pe lungul drum către Doamna Uniunii Europene, spunându-i vechiul pas:
„Sunt tot desculţ…o pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine.”
Doamna l-a primit tot cu căldură, l-a privit cu înţelegere, l-a tratat din nou cu o cola şi o gumă, oferind în final, cu generozitate, tot o bască, nou-nouţă, tot de firmă.
„Dacă tot e degeaba, trebuie să o primesc, să nu se supere, să nu o jignesc”, îşi spuse ţăranul sărac dar cinstit, pe drumul către satul său pierdut de lume.
Iarna grea şi lungă a trecut cu chiu cu vai, iar omul n-a avut mult de suferit, doar că a mai pierdut încă un deget de la picior, degerat, dar numai unul.
Din nou, pe cînd frunzele rugineau, ţăranul şi-a amintit de Doamna cea generoasă şi a pornit din nou la drum, să-şi încerce norocul. A fost primit cu prietenie, şi-a băut din paharul de Cola şi a mai cerut unul, că începuse să-i cam placă, dar de întors s-a întors tot cu o bască. Dar nu s-a dat bătut, an după an a străbătut drumul plin de speranţe, primind cu politeţe acelaşi ştiut dar.
Dar într-o iarnă amarnică, cu zăpezi grele şi geruri aprige, ţăranul a fost prins cu multele treburi pe afară, picioarele i-a degerat cu totul şi, pentru a-i salva viaţa, acestea au trebuit amputate.
Purtat pe braţe de vecini, ţăranul a bătut din nou la poarta Doamnei Uniunii Europene, care şi-a dat seama iute de trebuinţe, făcându-i urgent cadou un cărucior de invalid, nou şi strălucitor, cu rotile, automat, cu multe viteze şi telecomandă.
Omul a mulţumit recunoscător, întorcându-se în satul său cel uitat de lume cu maşinăria arătoasă, drept pentru care a stârnit destule invidii. Drept pentru care într-o noapte a şi fost călcat de hoţi, care n-au avut mare lucru de furat, decât saci întregi de băşti. Hoţii, oameni cu frică de Dumnezeu, i-au lăsat totuşi ţăranului, căruciorul de invalid. Astfel că, în prag de iarnă, ţăranul s-a pomenit fără nici o bască.
Cu ajutorul căruciorului său silenţios şi automat, ţăranul a mers din nou la Curtea Doamnei, căreia i s-a înfăţişat şi i-a spus:
„Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi acum, în pragul iernii, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi din nou o bască, ştiu că ai şi mai ştiu că poţi.”
Doamna l-a măsurat cu înţelegere din cap până la brîu, de unde începea căruţul, spunându-i gânditoare:
„Bade, te înţeleg şi-ţi suntem aproape. Dar tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări. Apropos, aşa cum te văd acum, nu prea mai poţi munci cum trebuie. Nu-mi vinzi mie pământul tău bun, apele tale limpezi, pădurile tale bogate? Iar cu banii pe care i-ai primi, ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască, să te apere de frig şi de ploaie. Tot de firmă. Tot de la mine…”