“Cu toate că am văzut lumina vieţii într-o familie nevoiaşă, dintr-un sătuc amărât, încă de mic am simţit că sunt predestinat să înfăptuiesc lucruri măreţe (…) Am ajuns să conduc întreaga provincie în care mă născusem. Un fel de Consiliu Judeţean de la voi, dar cât o ţară ca dimensiuni”, povesteşte Lian Guanli, muncitorul care priveşte Iaşul ca pe un soi de… Siberia.

Pe lângă cele 4 mii de noi locuri de muncă, 500 de copaci, 20 de mii de arbuşti, 153 de mii de crengi, 18 tone de praf, comisioane grase pentru cei care au votat cu inima strânsă şi câte şi mai câte alte beneficii, controversatul proiect imobiliar Palas ne-a adus în inima istorică a târgului şi chinezi, de se răsuceşte Ştefan cel Mare (care era cam tot de statura lor) în mormânt, crezând că-s tătari. Când nu muncesc pentru un pumn de dolari, chinezii noştri cutreieră zona centrală a târgului în grupuri mici, discrete şi ordonate; se uită, admirativ, după gagici cu părul bălai şi cu cracii până la urechile lor şi sunt priviţi, la rându-le, cu un soi de curiozitate dublată de compasiune, pentru că mulţi dintre cei care îi privesc ştiu, din propria experienţă, sau din poveştile altora din familie, cum e să-ţi rupi spatele pe şantiere, departe de casă.

Dar, dată fiind bariera limbii, lungă cât Zidul Chinezesc, şi extrema discreţie ce înconjoară asiaticii care trudesc la Palas, nici un organ de informare n-a reuşit, până acum, să vă prezinte detalii despre poveştile lor de viaţă, motivele care i-au adus la mii de kilometri de casă şi despre cum văd ei lumea de aici. O fericită întâmplare ni l-a adus însă în cale pe Park Ji Sung, un coreean student la medicină în Iaşi, a cărui mamă, de origine chineză, l-a învăţat să vorbească fluent limba urmaşilor dinastiei Ming. Ajutaţi de Ji Sung şi cu acceptul doamnei Stela Fodor (mâna dreaptă a proprietarului ansamblului Palas), noi am reuşit să stăm de vorbă şi să aflăm povestea unui muncitor chinez, pe care v-o prezentăm, astăzi, în exclusivitate.

“Am avut tot ce şi-ar putea un om dori”

Lian Guanli s-a născut la 13 mai 1941, în satul Coi Ţush Ka, din provincia Bo Too Shang (nord-estul Chinei). Este cel mai bătrân muncitor chinez care osteneşte printre betoanele de la Palas, iar povestea lui de viaţă este una cu adevărat cutremurătoare.

“… am avut tot ce şi-ar putea un om dori“, îşi începe Guanli, cu privirea pierdută undeva în zare, spre coşurile nefumegânde ale CET-ului, istorisirea.

“Cu toate că am văzut lumina vieţii într-o familie nevoiaşă, dintr-un sătuc amărât, încă de mic am simţit că sunt predestinat să înfăptuiesc lucruri măreţe. Fiind cel mai isteţ şi mai guraliv din familie, oamenii mai înstăriţi m-au trimis să învăţ carte şi să ajut satul să iasă din sărăcie. Am studiat matematica, am ajuns apoi chiar s-o predau, dar ştiam că destinul meu luminos era încă departe. Până într-o zi, când mi s-a oferit şansa să devin colaboraţionist al regimului. Adică să-i depistez şi să-i torn pe cei care cârâiau împotriva Partidului. Ager la minte şi dulce la limbă, am reuşit, uşor-uşor, să mă evidenţiez din mulţimea de turnători în faţa mai-marilor noştri de atunci”, îşi aminteşte, zâmbind ştirb, bătrânul Lian Guanli. “Lucrurile au început apoi să se lege şi, cu multă parşivenie, dar şi mai multă răbdare, am ajuns să conduc întreaga provincie în care mă născusem. Ca organizare, era ca un fel de Consiliu Judeţean de la voi, dar cât o ţară ca dimensiuni”, explică Guanli.

“Cred că sunteţi tare amărâţi. Şi proşti, majoritatea”

– Şi ce s-a întâmplat? Cum de aţi sfârşit în colţul nostru de lume?

– … lăcomia. Nu mă mai săturam să adun. În acelaşi timp, începuse să-mi fie frică c-am să mor şi că nu va rămâne nimic important în urma mea. M-a apucat un soi de boală, de nebunie… nu ştiu cum să-i zic. Ordonam să se construiască, în neştire, parcuri, sedii, statui şi orice alt lucru grandios de care mi-aş fi putut lipi numele.

– Oamenii ce ziceau?

– … destinele mici n-aveau cum să înţeleagă ideile care mă măcinau pe mine. Ei voiau locuri de muncă, mâncare, apă… firimituri.

– Cum s-a terminat povestea?

– Până la urmă, regimul m-a aruncat ca pe o măsea stricată. Mi-au spus că nu-i mai pot ajuta şi că trebuie să aleg: ori înfund puşcăria pentru cheltuirea inconştientă a fondurilor statului, ori îmi ispăşesc pedeapsa în capătul lumii, pe acest şantier.

– Cum vi se pare aici?

– … nu înţeleg limba, aşa că nu pot citi ziarele, să înţeleg mai bine ce se petrece la voi. Dar, din câte pot eu pricepe, cred că sunteţi tare amărâţi. Şi proşti, majoritatea. Dar, în fond, lumea e la fel peste tot…

– Ceilalţi muncitori chinezi cum vă privesc?

– Între noi sunt doar câţiva constructori de meserie. Restul îşi ispăşesc pedepsele ca şi mine. Sunt foşti politicieni, mahări de prin finanţe, poliţişti, vameşi, afacerişti…

– E un fel de Siberia aici.

– Da, bine spus, un fel de Siberia…

– Măcar v-aţi vindecat de boală?

– Sunt prea bătrân, nu cred că se mai poate. Şi acum îmi scriu numele pe orice clădire pe care o terminăm de construit. Ei (românii – n.r.) se enervează şi îl şterg, eu vin noaptea şi îl scriu din nou.

– E trist…

– Toţi plătim, într-un fel sau altul. Să le amintiţi asta şi alor voştri.