10 mai – marea sărbătoare a Regatului României

În urmă cu mai bine de jumătate de secol, pentru oamenii simpli ideea de a muri pentru Patrie, Dumnezeu şi Rege, era adânc împământenită în suflete. Cuvinte precum “proletariat”, “clasă muncitoare” sau  “duşman de clasă” păreau noţiuni ciudate şi neverosimile pentru nişte persoane cu frica lui Dumnezeu şi respect pentru liderii politici, înfăptuitori ai Marii Uniri de la 1918. Şi aşa şi era! Cu toate neajunsurile şi sărăcia începutului de secol XX, românii credeau cu tărie în Monarhie, în clasa politică (straniu, nu?) şi în iniţiativa privată, deci în democraţie. Astăzi, valorile de acum mai bine de 60 de ani s-au schimbat radical. Românii au pierdut încet-încet aceste elemente de echilibru pentru societate, iar principiile de bază, dacă nu au dispărut de tot, le mai găsim doar în cărţile de istorie sau la cei câţiva foşti deţinuţi politici rămaşi încă în viaţă sau la urmaşii care au avut timp să le asculte “poveştile”.

Lucian – urmaşul lui Gherasim Putneanul

Stingu Lucian

Nu, nu este urmaş în ale credinţei celei drepte, ci nepot. Pe Lucian Stîngu îl cunoaşte foarte multă lume. Cei mai mulţi dintre ieşenii care locuiesc în zona Nicolina dar şi în celelalte cartiere ale oraşului îi sunt clienţi. Pentru a te tunde la el, indicat şi cel mai sigur este să-ţi faci programare. Aşa cum fac toţi: politicieni, băieţii de băieţi, oameni cunoscuţi de afaceri din târg dar şi din afară. Toţi sunt mulţumiţi de servicii şi, de aceea, nu se supără când sunt programaţi la o oră mai puţin convenabilă:

“N-am ce face. Multă lume vine la mine şi trebuie să-i rezolv pe toţi. Şi trebuie s-o fac bine”, ne spune Lucian.

Dar nu despre activitatea sa profesională dorim să vorbim, ci despre un lucru mai puţin cunoscut de cei care-i calcă pragul de ani buni. Şi, slavă Domnului!, nu pot spune că nu-l cunosc pe Lucian care are, de departe, darul vorbirii despre sine, sau despre pasiunile sale. Ca un “hair stilist” de clasă. Puţini ştiu, însă, că Lucian Stîngu este nepot drept al cunoscutului şi regretatului Episcop Vicar Gherasim Putneanul, prima înaltă faţă bisericească din România care l-a rechemat acasă pe Regele Mihai I după lunga-i pribegie din timpul dictaturii comuniste.

Despre părintele Gherasim

Gherasim Cucoşel a pornit din satul Râşca, judeţul Suceava, pentru a-şi împlini destinul măreţ. În anul 1938, a intrat la Schitul Boureni, cu intenţia de a învăţa muzica bisericească pentru ca, mai apoi, să urmeze studii teologice. La 10 februarie 1942 a ajuns într-o Şcoală Militară de Telegrafişti. Pe 24 aprilie 1945 a fost lăsat la vatră, iar pe 1 iulie 1945 a intrat ca frate la Mănăstirea Neamţ.

Cu multă muncă dar şi har, Gherasim s-a făcut remarcat. Astfel încât, la 16 noiembrie 1976 a fost ales arhiereu – vicar al Episcopiei Aradului, iar în 1986 a fost episcop la Episcopia Buzăului. În 1992 a fost hirotonit şi instalat la Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor cu titlul „Putneanul”.

Iubitor de viaţă liturgică, Epicopul Gherasim Putneanul slujea cu multă bucurie şi evlavie. După căderea comunismului, în sufletul său încă se mai aflau acele trei valori puternic imprimate în suflet: Dumnezeu, Ţară şi Rege. Astfel, imediat după căderea comunismului, Regele Mihai a reuşit să revină în ţară la chemarea lui Gherasim Putneanul. Acesta i-a înlesnit venirea regelui în ţară, după ce în 1990 Preşedintele de atunci, Ion Iliescu, i-a refuzat vizita.

În anul 1992, Episcopul a fost pentru prima dată o punte de comunicare între el şi monarhia demult pierdută.

În timpul muncii sale dedicate slujirii celor sfinte, Gherasim a acordat o atenţie deosebită Mănăstirii Cămârzani, din satul natal al mamei sale. Ierarh misionar şi cărturar, harnic şi darnic, acesta a trecut în nefiinţă la vârsta de 80 de ani. Trupul său neînsufleţit a fost înmormântat în aceaşi mănăstire.

Istorie, credinţă şi profesionalism

Urmaşii săi sunt nemulţumiţi, pentru că deşi a fost un model pentru viaţa monahală, publicaţiile religioase au început să-l uite. Nepotul său, Lucian spune că „viaţa Episcopului Gherasim era un exemplu bun de viaţă austeră specifică oamenilor religioşi. Sărăcie impusă, castitate şi ascultare, fără Jeep-uri şi alte bogăţii pe care le găseşti la toţi preoţii acum. Sunt nemulţumit pentru că nu se mai pomeneşte nimic de unchiul meu în <Lumina> sau <Trinitas>. Doar la mănăstirea unde el a fost ctitor şi unde a fost înmormântat numele său este menţionat”.

El spune că nu a urmat aceeaşi cale deoarece „trebuie să ai har ca să te faci preot”. În schimb, îi mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a dat mâini de aur cu care îşi face foarte bine meseria de frizer.

„Nu am mers pe calea religioasă, însă oamenii când vin la mine, mi se destăinuie ca şi unui preot”.