Masochismul la români nu cunoaşte limite

Zilnic apar sondaje de opinie care mai de care mai diverse şi cu rezultate, bineînţeles, croite îndeobşte dupe cine marcă bănuţu’. Asta dacă e să vorbim de politchie. Dacă ne referim însă la alte domenii, atunci cifrele parcă mai au câteodată parfum de credibilitate. Aşa au aflat bârfitorii de serviciu, bunăoară, că românii ar fi profund nemulţmiţi de sistemul de sănătate publică, acela patronat de Abramburel Nicolăescu (în vreo două guvernări, până acuma), dar şi de alţi competenţi şi vânzători de maşini Ferari, pe la vremea lor. Cu toate astea, întrebaţi dacă au dat vreodată bani sau cadouri personalului medical, 63% dintre cei care au catadixit să răspundă la sondajul cu pricina INSCOP (nu ştim încă în ce scop) zic că da, adică au dat. Cu vreo cinci procente mai puţin zic, din nou, că în spitalele noastre dacă vrei tratament de calitate trebuie să dea banu’ la medic, iar alţi vreo 42% sunt revoluţionari şi zic că se poate şi fără. Mai apoi, cu vreo jumătate de procent mai puţin decât 50%, românaşii noştri mai sunt de părere că sistemul medical este, atenţie, printre cele mai grav afectate de corupţie, situaţia nefiind cu mult diferită de alte sisteme publice. Ştim acum placa pe care ne-o bagă medicii pe gât, aceea cu salariile mici, cu lipsa de personal şi de aparatură performantă, dară statisticile-s statistici, iar cazurile de medici care iau şpagă nu trebuie să le aflăm musai de la televizor, pe la ştirile de la ora 5, ci e deajuns să mergi în orice spital den târg ca să te convingi cum e situaţiunea. Problema este însă ce te faci cu românii? Că dacă tot ei îs nemulţumiţi de atâtea lucruri şi reclamă fel şi fel de năzbâtii, te-ai fi aşteptat să se schimbe câte ceva, să ia cineva problema în mâni şi să deie cu ea de pământ. Da’ de unde? Acelaşi sondaj, la câteva cifre şi interpretări mai jos, ne arată clar că românii noştri s-au născut cu şpaga trecută apăsat pe adeneu, recunoscând, în covârşitoarea lor majoritate, că au dat de bună voie şi fără să le ceară nimeni bani ori cadouri la doftori. Cam o treime ne mai spun că şpaga o fost cerută direct de medic, arătând cu degetul spre buzunarul de la halatul de serviciu. Cum spuneam, salaru mic, dar şpaga-i mare. Aşa ne explicăm noi de ce medicii, unii dintre ei chiar buni de pe la noi, iar în Iaşi sunt cu duiumul, nu merg ei să bage banu’ într-o clinică privată ori măcar într-un cabinet mai de soi, acolo unde nu au ales de mult calea străinătăţi. Pentru că le convine!

Ce spital privat den Iaşi se teme de şpaga la doftori?

Dar, vremurile se mai schimbă, cred unii. Asta dacă ar fi să dăm crezare unei pseudo-ştiri, pseudo-senzaţionale şi pseudo-documentate, preluată de presa tabloidă, care ne spune că un spital din Iaşi, cică unul privat, o găsit el soluţia la fenomenul mai sus menţionat. Fără să deie nume, începe apoi o glagorie de te doare capu’, cu două-trei declaraţii născocite pren berouri, cu români nemulţumiţi, cari nu-şi văd rostul pe pământ dacă nu dau măcar o dată-n veaţa lor şpagă la medic. Asta pentru ca, mai apoi, să ne spună că spitalul privat de cari vă vorbeam o găsit ac şi aţă de cojocul şpăgarilor şi şpăguitorilor deopotrivă: o cusut buzunarele la medici, ca să nu mai aibă omu’ unde să îndese plicul cu loveaua. Că, vorba ceea, la ce nevoie mai ai de buzunare, când ştampila şi fişa de observaţie îs toate pe calculator, iar de pix ori hârtie nu ai mare nevoie, decât dacă eşti vreun contabil pren spital. Lucru total în contradicţie cu gândirea unei madamese dereftor peste un spetal cu ştaif den târg, cari să laudă că-i cel mai tare de prin părţile astea, şi cari ne explică totuşi

că buzunarele îşi au rolul lor. Unde mai pui că s-ar strica cu totul imaginea instituţiei, dacă halatele doftorilor ar fi croite fără de buzunare. Nu ştim acum ce fel de spital privat o mai fi şi acesta, unde, după ce tai chitanţă la intrare şi la ieşire, mai tre să mai dai şi plicu’ la medic. Am deduce noi că spitalele private îs înţesate tot cu medicii şpăgari de la stat, care dimineaţa îs sictiriţi la cafele, iar după-amiaza pozează în oameni cinstiţi. Dar asta-i doar o presupunere răuvoitoare…

Problema noastră e că, dacă nimeni nu ia vreo măsură – iar după cum arată scena politică nici nu prea are cine – tare mi-i că în curând o să trebuiască să umblăm serios la brandul de ţară. Iar în loc de frunza madamesei Udrea, ori de Dracula şi magiunurile iubite de prinţul Charles, o să trebuiască să defilăm pe la târgurile de turism cu buzunarul, fraţilor. Acela larg deschis şi sugător de lovele, nu cusut cu aţă albă. Că doar români suntem, nu? (Miky Şpagă)