Personaj discret, cu vechi state de serviciu în culisele Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, regizorul Ovidiu Lazăr ţine în spate aproape 30 de ani de producţie teatrală pe scena ieşeană. În panoplia sa se află numeroase premii şi distincţii, decoraţii prezidenţiale şi diplome primite pe la tot soiul de festivaluri de specialitate, plus o normă de lector la Departamentul Teatru al Universităţii de Arte „George Enescu”. Pentru că nu e chiar omul care să-şi facă publicitate, am decis noi să intrăm un pic în intimitatea regizorului Ovidiu Lazăr, mai precis între coperţile jurnalului său de scenă.

• Chiar am avut o experienţă super cu cea mai recentă piesă pe care am pus-o în scenă, „Cabaretul cuvintelor”, de Vişniec. La început, aveam unele dificultăţi în a înţelege viziunea autorului, dar, la un moment dat, am avut o revelaţie. Dacă tot e cabaret, mi-am imaginat cuvintele intrând pe rând în scenă şi dansând fix ca la Moulin Rouge. Să fi văzut cum îşi ridicau cracii adjectivele şi verbele înflăcărate, cum îşi fluturau dantelăria fustelor pline de virgule şi puncte de vedere dintre cele mai deocheate! A fost o experienţă fantastică, abia aşteptam să aţipesc un pic în scaunul regizoral şi să-mi văd trupa de cuvinte ţopăind ca tipele de la Crazy Horse.
• O altă piesă care mă bântuie e „Proştii sub clar de lună” a lui Mazilu. Prima oară am regizat-o prin 89 la filiala din Suceava a Teatrului Naţional, apoi acum, recent, la Iaşi. Pe măsură ce lucram cu actorii la repetiţii, îmi dădeam seama că nimic nu s-a schimbat în societatea românească în ultimii 25 de ani. Dacă, înainte, pe vremea lui Ceaşcă, proştii încă mai erau luminaţi de o lună străvezie, acum avem numai proşti ca noaptea, fără clar de lună.
• Uneori, am coşmaruri lingvistice. Mă văd la Hollywood semnând contracte fabuloase pentru regia unor blockbustere şi, când să-mi scriu numele pe hârtie, apare câte un producător cu trabucul fumegând care-mi spune: „Good job, Ovidiu Luzăr!”. Degeaba le zic că sunt Lazăr, ei o trag înainte cu Luzăr.
• Şi tot în legătură cu senzaţia de lehamite pe care mi-o dau visele urâte hollywoodiene, am început să mă simt la Iaşi precum Ovidiu exilat la Pontul Euxin. La capătul ăsta de lume, dincolo de care nu există decât uriaşa Rusie, mă încearcă melancolia şi nihilismul. De-ajuns cu Cehov! Ar trebui să învăţ de la maestrul Andrei Şerban, care a lăsat tragediile antice şi a dat-o carnavalesc pe Văduva veselă. Aşa că abia aştept să fac şi eu o comedie meseriaşă. Dar fără Caragiale, că sunt sătul de moftul român!