„Se făcea că eram turist internaţional, tocmit de agenţiile mari să colind lumea şi să povestesc despre oameni şi obiceiurile lor. Şi se făcea că eram plătit ca să gust din toate bucatele oferite de bucătari faimoşi, să beau vin în pocaluri prin seraiurile trandafirii, să prohodesc cafele şi ceaiuri pe terasele grecilor şi să mănânc halva şi susan prin restaurantele arăbeşti, în timp ce ochii mi se învârteau după dansul dervişilor. Şi se mai făcea că eram sătul, fericit şi plin de admiraţie pentru toate locurile frumoase prin care am trecut şi pentru toate bucătăriile pe care le-am degustat”.

Minunat vis, că vis era, sper că aţi priceput. În lumea lui Moş Ene totul era mirific, mai grea a fost trezirea la realitate. După zgomotul drujbei de la parter, unde vecinul căpşunar trudeşte de zor să-şi pună centrală până nu-l cheamă şefu’ la muncă, ţignalul telefonului mobil înfipt în ureche şi setat să mă scoale de dimineaţă pare o şoaptă de amor interzis. Iar după ce învârţi robinetul de apă caldă şi constaţi că iar a secat pe motiv de avarie la strada de peste drum, şuvoiul de transpiraţie din tramvai e mângâiere de rouă, în prima dimineaţă de concediu.

Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, portofelului i s-a aprins beculeţul roşu, semn de avarie şi de răbdări prăjite. Noroc de purceluşul lui Prâslea, în care a adunat banii de la urat şi sorcovit ca să-şi cumpere rucsac de cercetaş. Până vine el, mai este loc de-o bere şi ceva pe lângă.

Cârnatul ambulant şi pizza de colecţie

Şi dacă tot am visat frumos şi am amuşinat prin toate bucătăriile lumii, în vis, am zis să vedem care este oferta stradală a Iaşului. Mare greşeală!

Prima oprire, Piaţa Unirii, unde de curând a poposit un cărucior cu crenvurşti fierţi. Hot-dog, ştiu, nu mai aruncaţi în mine cu şerveţelele murdare de zacuscă. Toneta ambulantă stă la umbră, vegheată de-o jună care moţăie şi mai alungă muştele.

În schimbul a 3,99 lei, ai o gustare cu de toate: un crenvurst de provenienţă îndoielnică, la care se adaugă muştar acrit de soare, ketchup gelatinos şi maioneză tăiată, adică ajunsă în starea aia în care vezi straturi-straturi de ulei. Şerveţelul e bonus, la fel şi zâmbetul vânzătoarei care speră să mai adune vreun ban pe vară. Periculos de mâncat!

Peste drum, o pizzerie unde se vând bucăţi din minunatul produs italian, fabricat româneşte şi servit la fel. Nişte angajaţi plictisiţi se uită îndelung după clienţii care ţin post. Unii forţaţi de lipsa de bani, alţii chinuiţi de păcate. 4 lei felia de pizza. Ieftin şi bun, nu ştim cât de sănătos, dacă ar fi să judecăm după marginile uscate ale produsului ce zace prin tăvile rotunde. Hmmm, cam dubios! Mai degrabă un covrig de-alături. Are gaura mare, ţine de foame sau măcar dă impresia.

Vin’ la Urgenţe cu grăbire!

Dacă urci spre „Spiridon”, dai de două tonete antice şi de demult. Le ştiţi: au mereu de mâncare, lumea cumpără, bazându-se probabil că au spitalul aproape. Nu le ia mult ca să ajungă la Urgenţe după ce au savurat o „şaorma cu salată la farfurie”, adică o chestie din plastic plină cu legume acrite. Preţ? 10 lei, cu indigestia inclusă!

Coborât în realitatea unui oraş prăfuit, turistul din visul meu s-ar crede în faţa Judecăţii de Apoi, unde a ajuns flămând că nu i-a ajuns lipia cu care plecase la drum. Aşa este la Iaşi, trecătorul grăbit şi rupt de foame nu prea are variante ieftine de a-şi potoli spasmele digestive: ori îşi ia mâncarea tractoristului (pâine, roşii şi salam) ori trage o fugă până la hipermarketurile care şi-au deschis grătare în faţa intrării: 5 lei porţia de mici, care chiar aşa sunt, adică mici-mici de aproape nu-i vezi, tot atât costă şi un cârnat austriac care te umflă precum un sac de orez sau nişte cabanoşi opăriţi. Vadul e mare, marfa n-are timp să fie bâzâită de muşte. Ia şi o bere, să alunece totul pe gât şi la drum!

La Iaşi nu-i de mâncat pe stradă, doar dacă vrei neapărat să capeţi un concediu medical pe motive de toxiinfecţie alimentară. Nu era mai bine în vis? Eram flămând, dar cu senzaţia fericirii!

Geimi Caloricu