Am aflat, zilele trecute, o chestie care m-a pus pe gânduri – cică europenii au învățat să facă focul mai târziu decât se credea. Niște inși au ajuns la concluzia asta după ce au săpat vreo sută și patruzeci de situri, convinși fiind că, în Europa, stăpânirea focului a început cu vreo patru sute de mii de ani în urmă. Asta chiar dacă oamenii cică trăiau prin zonă de vreun milion de ani.

Ați putea să vă întrebați, și pe bună dreptate, ce legătură are informația de mai sus cu restaurantul Pinocchio din Iași, de pe Șoseaua Bucium.

Păi… nu prea are. M-am gândit să vă spun așa, ca să fiți mai bine informați. Despre ce și cum pe la crâșma din titlu… citiți mai la vale.

Bile albe chiar de la intrare

Restaurant Pinocchio

De vreo șapte ani și ceva, pe drumul care leagă Iașul de Vaslui, puțin după pasarela din Bucium, găsești un restaurant pe nume Pinocchio. Stabilimentul este situat pe partea dreaptă, cum mergi spre locul unde Ștefan cel Mare i-a caftit pe turci în 1475. După ce-ți lași mașina în parcare, mai faci vreo zece-cinșpe metri până intri în crâșmă. În cazul găștii cu care am fost, ne-a întâmpinat, chiar de la intrare, un domn care ne-a condus spre o masă adecvată. Adecvată numărului de persoane cu care eram, să ne înțelegem. De menționat că omul ne-a dat binețe și ne-a condus la masă cu zâmbetul pe buze, ceea ce e o bilă albă așa, din start. După ce ne-am așezat, alt domn a venit să ne prezinte oferta localului. Tot numai un zâmbet, ceea ce ne-a făcut să ne întrebăm dacă mai suntem cumva în Iași, dacă nu cumva am greșit orașul. Prea eram obișnuiți cu chelneri botoși și fără chef de viață. Chestia ne-a făcut să ne constatăm, mai sonor sau mai discret, că cineva s-a ocupat puțin și de felul în care sunt serviți clienții, nu numai de cum gătește bucătarul sau ce sortiment de hârtie igienică este la budă. Dar, să nu anticipăm, ajungem și acolo.

Un test trecut cu brio

Întrucât niciunul din domnii care ne-au întâmpinat nu aveau ecusoane, ne-am întrebat chelnerul, direct, cum îl cheamă. Și-i vom menționa numele aici, în public, pentru că a fost de o amabilitate cum rar ne-a fost dat să vedem în Iași. Așadar, Mihai ne-a prezentat câte un meniu fiecăruia după care a spălat putina cu discreție, lăsându-ne să ne hotărâm. Până ne-am gândit și ne-am răzgândit, omul a mai venit de vreo două ori, ne-a umplut paharele, ne-a mai dat câte un sfat cu privire la ce gătise mai cu simț de raspundere bucătarul, a mai golit o scrumieră… Între timp, s-a ocupat de vreo câțiva clienți, de la altă masă, tot cu zâmbetul pe buze.

Acum, puneți-vă în locul meu – dacă mergi prin diverse localuri cunoscute, cu pretenții, unde chelnerii au o atitudine de parcă tocmai li s-a furat butelia, ca apoi să dai peste un restaurant unde esti servit ca într-o țară civilizată… nu-ți pui niște întrebări?! Oricât de bucuros ai fi, începi să te uiți după camere de supraveghere, după vreo echipă de filmare de la „Camera ascunsă”, mă rog, chestii de-astea. Într-un final, arunci paranoia la coș și te gândești că, uite, mai sunt și oameni care-și fac meseria cum trebuie. Adică cu respect pentru client și cu o atitudine care să facă diferența.

Bun, hai să spunem că Pinocchio a trecut testul amabilității. Cum e însă la celelalte capitole?

Curățenie și discreție

După un timp, destul de relativ de altfel, am reușit să ne hotărâm cu toții ce vrem să mâncăm. Nici bine n-am lăsat meniurile pe masă, că Mihai a apărut ca din pământ și ne-a luat comanda. Am notat promptitudinea la „bile albe” și apoi am profitat de moment ca să facem o vizită pe la toaletă. Impresiile plăcute nu s-au diminuat nici aici, totul era în regulă. Chiar dacă n-am dat peste scule hi-tech, dotările erau peste medie iar curățenia… la ea acasă. Ceea ce a avut darul de a mai pune o bilă albă în șirag. Revenit la masă, am mai aruncat o privire prin preajmă, pe la tacâmuri și… da, pe pereți. N-am găsit aproape nimic de obiectat. Decât poate o chestiune subiectivă, ridicată de doamna din grup, care a găsit că perdelele de la geamuri ar fi putut fi de altă culoare. Și puse în așa fel încât să ofere mai multă intimitate. Se gândea ea că, atunci când o da căldura, mesenii care stau pe terasă se uită direct în borșul celor din interior. Mă rog, chestie de părere personală, în ceea ce mă privește n-am asemenea angoase. Iar din stradă, dacă e să te spioneze careva, are nevoie de un teleobiectiv destul de bun, distanța îți garantează destulă discreție.

Fără offside

După ce am făcut toate observațiile astea, a venit și mâncarea. Fiind flămânzi, de pe drum, ne-am gândit că ar fi bine să urmăm procedura completă, cu două feluri și desert. Peste ceva timp am regretat cumva dar din alte motive decât alea pe care vi le-ați putea imagina – porțiile erau destul de barosane, chiar și pentru niște flămânzi, ca cei cu care am luat masa la Pinocchio.

Trebuie să menționez clar că bucătarul de la restaurantul luat în discuție chiar își merită banii. Cel puțin în cazul meu, care i-am dat ceva de lucru, inclusiv la desert. Mâncarea a fost foarte bună iar așezarea în farfurii făcută după criterii asupra cărora am fost de acord, toți mesenii, că se încadrează în limite mai mult decât estetice. Începuserăm să ne întrebăm „Bre, oare nu-i prindem cu nimic pe oamenii ăștia în offside?!” Asta nu neapărat pentru că am umbla numai după chichițe cu care să facem viața amară patronilor de restaurante din Iași. Dar totul era prea frumos ca să fie adevărat.

Unde-i legătura cu păpușa de lemn?

Cred că e momentul să dau câteva detalii tehnice despre Pinocchio.

La interior, ei zic că ar încăpea vreo sută și douăzeci de persoane iar pe terasă, când vremea o permite, vreo sută cincizeci. Acum, nu știu dacă cifrele astea chiar sunt pe bune sau e doar o chestie de marketing dar dacă le scazi câte cinci-zece la fiecare probabil că se apropie de realitate. O notă ușor negativă este construcția efectivă a stabilimentului. Stâlpii de rezistență cad fix în mijlocul încăperii și, în lipsa unui stilist mai cu imaginație, care să fi folosit spațiul în mod mai adecvat, dau locului un oarece aspect de cantină studențească. Ceea ce nu e chiar o bilă neagră dar lasă loc de mai bine. Apoi, localul s-ar putea încadra, de fapt, în categoria „pizzorante”, pentru că, după cum îi spune și numele, haleul de sorginte italienească deține un loc destul de important în meniu.

Se cuvine totuși să fac o precizare dar mai mult așa, ca observație personală. Mă așteptam ca, în restaurantul despre care vorbim, să vedem mai multe legături cu personalul lui Carlo Collodi. Da, aveți dreptate, mă refer la băiatul cu nasul mare, după care a fost botezat. Nu sunt arhitect sau stilist dar, prin lume, pe unde o crâșmă avea un nume tematic, interiorul sau exteriorul îți confirma, cumva, situația. În cazul de față, doar cele câteva feluri de mâncare italienești au o legătură cu păpușa mincinoasă, cu nasul de dimensiuni variabile.

Ce bine ar fi dacă Zâna lui Collodi ar da din baghetă și spre mai marii zilei de pe la noi! Ce înghesuială ar fi pe la Palatul Parlamentului, pe la Guvern… Nici prin Primăria Iașului n-ai putea să treci în siguranță, majoritatea celor de acolo ar fi ca niște pești-spadă. Despre mai marele lor, ce să mai vorbim?! Lui Nea’ Gigi cred ca ar trebui să i se mărească biroul cu vreo cinci metri, altfel n-ar încăpea în el nici dacă ar privi în diagonală.

Mi-aș trimite un prieten la Pinocchio?

Mă gândesc că n-are sens să o fac acum pe Jiminy Cricket, știți voi, greierul acela care era conștiința lui Pinocchio. Dar un sfat, două, tot pot să vă ofer. Mai ales că e de pleașcă.

Da, puteți merge liniștiți la crâșma de care facem vorbire. E curat, mâncarea e bună iar ospătarii sunt foarte amabili. Ultima chestie, aia cu amabilitatea, chiar e un fel de rara avis prin Iași. De ce… habar n-am! Poate oamenii nu sunt bine plătiți. Sau poate că sunt triști că Nichita e încă primar ori că Boc trece fluierând peste orice moțiune de cenzură. Oricum, chiar și acum mi se pare suspect că n-am găsit aproape nimic de comentat negativ la restaurantul de pe Bucium. Cu foarte mici excepții, gen ecusoanele chelnerilor, care au făcut ca nota de la servire să nu fie maximă. Sau că nu e foarte aproape și că e într-un loc cam înghesuit, urbanistic vorbind (ambianță = 9 și nu 10). În același idee, mi-e greu să cred că ați lua un autobuz, să vă duceți prietenii la un restaurant. Aici nu suntem în Londra, unde până și președinții de bancă mai folosesc transportul în comun.

O altă precizare ar fi că prețurile nu sunt tocmai mici dar nici nu rup la buzunar. Am putea spune că se încadrează în limite rezonabile, notate ca atare mai jos. La parcare n-am dat notă maximă, ca în alte părți, pentru un motiv destul de întemeiat – dacă vii dinspre Vaslui, trebuie să stai destul de mult să aștepți până te lasă careva să intri la Pinocchio. În plus, chiar și dacă vii dinspre oraș, numărul de locuri e destul de limitat și nu ai altă soluție decât să parchezi mai încolo, pe șosea.

Nota generală pentru Pinocchio – 8,71.

O notă cu fix un punct peste Barroco, de exemplu. Acolo însă parcarea și chenlnerul au depunctat masiv, în ciuda altor lucruri cu mult peste nivelul crâșmei de față. Revenind la Pinocchio, mă văd nevoit să precizez că, la o a doua vizită, după ce va da căldura, această notă s-ar putea modifica. În bine sau… viceversa, în funcție de ce vom găsi prin zonă.

Iată că am mai dat peste o crâșmă de top în Iași. De „Top five”, ca să ne fandosim puțin, așa, pe englezește. Bravo lor!

Pentru conformitate,
Mogulu’

Note:

Tarife/prețuri: 6

Mâncare/băuturi: 10

Servire: 9

Curățenie: 10

Ambianță: 9

Muzică: 9

Parcare: 8