Monte Carlo
Nici prea-prea, nici foarte-foarte…
Pe bune, mi-a venit destul de greu să evaluez timpul petrecut la restaurantul din titlu! Aș fi vrut să scriu mai de bine, dar n-am avut motive. Pe de altă parte, nici să dau cu bidineaua nu prea are rost, din aceleași rațiuni.
Dacă stau bine și mă gândesc, a fost cam ca un meci de box de-ăla profesionist, de nu știu câte runde, la care nu vezi nimic spectaculos. Așa că toți vor să se termine cât mai repede și să plece acasă. Inclusiv arbitrii, care dau o victorie la puncte, exasperați că nici unul din pugliliști nu-și trimite adversarul la podea.
Nostalgie sau lipsă de inspirație?
Localul nu este foarte mare dar nici foarte mic. Are dimensiunile impuse de incintă, care te face să te gândești la o casă de boier mai mititel de pe vremea lui Caragiale. De altfel, chiar și decorul pare să facă trimitere la epoca în cauză, cu care are mai multă legătură decât cu numele. Acum, pe bune, când te gândești la Monte Carlo nu îți trec prin cap chestii precum parale la greu, milionari, mașini luxoase, amante de șapte stele și altele din categoria „nasuri subțiri și fițe grele”? Totuși, după ce treci pragul restaurantului de care facem vorbire, nu prea dai peste așa ceva. Ceea ce mie, personal, îmi convine, pentru că puține lucruri mă deranjează mai mult decât fițele de pițipoancă proastă. Sau de pițiponc, la fel de redus la mansardă. Poate doar manelele și proștii răi. Mă gândesc că poate posesorii crâșmei cu pricina au dat-o pe nostalgii de cazino când s-au gândit să o boteze în felul acesta. Or fi petrecut și ei ceva timp prin principatul Monaco, dar nu prea mult. În ceea ce mă privește, nu prea aș putea fi nostalgic – ultima dată când am fost pe acolo, nici un loc de parcare nu găseai fără o sută de euro. Dar, mă rog, eu nu sunt chiabur, ca alții, chiar dacă am fost şi la Monte Carlo…
Cu perdea sau fără perdea?
Pentru că, în introducere, vorbeam de dimensiuni, e musai să spun că localul e împărțit în două: o sală mai mare și, în capăt, un fel de separeu. Spațiul mai larg poate adăposti vreo douăzeci de oameni iar dincolo, după draperie, pote vreo doișpe. Hai să spun cinșpe, dacă se au ca frații. Mâncarea e relativ ok, nici să te dea pe spate dar nici să strâmbi din nas. Unii spun că porțiile ar fi cam mici. Personal, sunt de acord cu asta doar dacă fac legătura cu prețurile. Dar ar mai fi și o altă explicație: lumea s-a cam obișnuit să halească până face mațul rangă. Am citat acum un amic de-al meu, care nu suportă grașii. Mă rog, fiecare cu piticul lui. Dar, pe bune, nu vă intrigă faptul că nimeni nu mai stă să savureze, să plimbe pe limbă, să lase papila să-și dea cu părerea?! Și, la fel ca și amicului cu pricina, mi se pare grobian că și la noi, de ceva timp, a venit moda asta a mâncatului până nu mai poți mișca. Mai ales dacă e de pleașcă.
Confuzie și fracturi. De realitate
După ce treci peste confuzia dintre numele localului și restul ambianței, ar fi incorect să nu remarci și alte inconsistențe existențiale.
Mamă, ce mișto am spus-o! De exemplu, toaleta e ok. Curățenie și dotare rezonabilă. Poate spațiul e puțin înghesuit dar asta poate fi privită și ca o chestie de intimitate, nu poți să le ai chiar pe toate. În fond, te-ai dus acolo să-ți faci treaba, ți-ai făcut-o în parametri și apoi te relaxezi, că ai cu ce să te reigienizezi civilizat. Pare ciudat și meschin că menționez așa ceva însă crâșme cu pretenții din Iași au căzut la testul ăsta.
Bila neagră vine de la detalii. De fapt, care spunea că Necuratul stă în detalii? Parcă era o vorbă anglo-saxonă, la noi el de fapt stă în fruntea țării și pare că e inamovibil. Ca judecătorii ăia care și-au dat singuri niște pensii de Monte Carlo. Orașul, nu restaurantul!
Ne-curatul din detalii
După ce te apuci de băut, mâncat și povestit, nu-ți prea mai stă capul la amănunte. Mai ales dacă ești într-o companie plăcută. Însă unii, așa ca noi, își duc veacul observând detalii iar asta ajunge o a doua natură. În consecință, nu am putut face abstracție de praful așezat pe unele obiecte decorative. Iar când am fost servit cu o apă plată, am băut-o direct din sticlă, spre mirarea ospătarului. Probabil nu prea se lovea cu costumul din ziua aceea. Am mai remarcat ici-colo câte o pată pe fața de masă dar mică-mică, aproape insesizabilă. În rest, destul de curățel, lucru care mi-a fost pe plac. Un alt detaliu, pe care poate l-ați remarcat cu toții, dacă-mi permiteți paradoxul – indiferent în ce crâșmă intri, nu sunt șervete pentru brațe! Iar în puținele locuri în care există, sunt apretate ca tabla și mici ca o batistă.
În fond, nici aici nu pot să-i ard prea tare la notă pe montecarliști, pentru că în România, nu știu de ce, nu ți se dă așa ceva decât dacă ceri. Și atunci, o chestiune care face diferența dintre a da sau nu costumul la curațătorie după vizită la restaurant te face să fii privit așa, ca un ciudat, ca un mofturos. Sau ca un fițos. Adică, ajungi să te încadrezi în peisaj. Deh, crâșma se cheamă Monte Carlo! Despre tablourile de pe pereți chiar nu vreau să vă vorbesc, nu m-am prins care e poanta cu ele. Și mai bine tac. De cele mai multe ori, daca nu spui nimic, pari mai deștept.
Una calda, una rece. Ca la noi
Toate ca toate dar Monte Carlo are un atu față de alții – chelnerii sunt amabili. Chiar dacă nu te servesc cu plecăciuni, ca pe riviera franceză sau nu îți spun pe nume, ca în America, în crâșma pe care o descriem atmosfera este prietenoasă. Chiar am fost surprins, având în vedere că am mai fost pe aici, cu mulți ani în urmă, și parcă nu era așa. Na, lucrurile se mai schimbă iar, din punctul acesta de vedere, la Monte Carlo treaba s-a schimbat în bine. Ce nu s-a schimbat este locul de parcare. Teoretic, el nu există. Practic însă, există. Explicația acestui paradox este simplă: restaurantul se află chiar pe colț cu Lascăr Catargi, cum vii dinspre Codrescu, așa că, deși nu este loc amenajat, poți parca în liniște. Nu încercați să înțelegeți ce vă spun, luați-o ca atare, mergeți acolo și veți vedea.
Mi-aș trimite un prieten la Monte Carlo?
Păi… cred ca da.
Nu pot da un răspuns răspicat și fără rezerve, ca în cazul Maideyi. Însă ar fi necinstit din partea mea să spun că nu m-am simțit bine la Monte Carlo. Poate cu excepția notei de plată, care mi s-a părut ușor inflamată. Dar am trecut peste asta, compensat cu timpul petrecut alături de niște oameni dragi mie. Deci, daca vrei un loc relativ liniștit, cu o lumină relativ discretă, unde să nu îți zornăie muzica în urechi, unde să fie curățel și să mănânci ok, dar nu chiar ca la mama acasă, Monte Carlo e un loc potrivit. Nota generală – 7,00. Cu posibilități de mărire, dacă se va mai șterge praful, dacă paharele se vor spăla cu un detergent mai bun și dacă chelnerii vor purta ecuson.
Notă: nu am făcut nicio referire la terasă. Și e bine, pentru că, dincolo de vița-de-vie care dă un aer rustic, n-ar fi făcut decât să le scadă nota. Poate, până la primăvară, proprietarii vor face ceva și în privința locului din curte, de care îmi aduc aminte că era cam… nașpa!
Tarife/prețuri: 6
Mâncare/băuturi: 8
Servire : 7
Curățenie: 8
Ambianță: 7
Muzică : 8
Parcare : 5
