Doamnelor și domnilor, băieți și fete, vă dăm o veste bună și una… ne-bună.

La cererea publicului telespectator, plin de voia bună omniprezentă în România, începem cu cea tristă: a mai trecut o vară și vine iar un ciclu de muncă peste noi. Acu’, ce să zicem, nu e rău să vină, ba chiar e foarte bine. Totul e să ai unde munci și să nu fii bugetar. Însă, doar cu munca nu ajungi prea departe. Din când în când, iei o pauză, altfel îți vin tot felul de idei, care mai de care mai bizară.

Și aici vine vestea bună – am reușit să găsim în Iași un restaurant unde am fost tratați omenește!  Poate suntem noi subiectivi, în euforia momentului, fără precedent în scriptele noastre. În consecință, aruncați-vă privirea mai la vale și dați-vă cu părerea dacă merită sau nu să îi treceți pragul și să vă cheltuiți banii acolo.

Surprinzător de… surprinzător

Ce te surprinde la Amadeus, de cum pui piciorul în crâșmă, e liniștea.

O liniște nefirească pentru un stabiliment situat aproape de buricul târgului. Ai senzația că ești undeva la vreo treizeci de kilometri de zăpăceala orașului, fără șoferi nesimțiți, fără manele la maximum, fără camioane grele pe străzi unde n-ar avea voie nici măcar o dubă de marfă, fără autobuze, tramvaie sau alte surse de stres pentru cetățeanul cu drept de vot.

Apoi, e priveliștea.

Iarăși, una nefirească pentru un restaurant din oraș. Dacă urci pe terasa de la etaj, ai o panoramă absolut surprinzătoare, care îți ia cu mâna încrâncenarea acumulată în timpul zilei.

O altă chestie care te dă pe spate de cum ai intrat e un amănunt ce face diferența – dom-le, la Amadeus chelnerii îți zâmbesc!

În buna tradiție a rubricii noastre, îi vom nominaliza pe cei care își fac treaba în parametri. E mare lucru, într-o țară plină de oameni îngândurați de întreținere, subvenție la gigacalorie, prețul benzinei, băsești, boci, nichiți, pedeliști, useliști, maneliști și alți –iști care contribuie la creșterea tensiunii arteriale, a colesterolului, a timolului și a altor chestii de-astea nașpa.

Stați așa, să nu uit să vă spun cum găsiți crâșma.

Din Bucșinescu, mergeți la deal, pe Vasile Lupu și, înainte de a ajunge la Spitalul de Copii, pe stânga, o să vedeți un indicator spre Universitatea „Mihail Kogălniceanu”. După ce ați luat-o pe acolo, în capăt, la vreo șaptezeci de metri, mai faceți o dată stânga. După alți cincizeci de metri, tot pe stânga, veți găsi Restaurantul cu cramă Amadeus.

Cum e cu mâncarea?

Bun, să zicem că tocmai ați intrat la Amadeus și aveți deja trei motive să scăpați de privirea încruntată cu care ați venit. E bine dar nu e destul.

Ei bine, culmea e că și la capitolul mâncare treburile stau bine. Bucatele sunt surprinzător de bune iar porțiile sunt nici prea mari, nici prea mici. O adăugire este esențială – dacă faci vreo remarcă cu privire la ingrediente, nu ți se spune nu, ca în alte părți, ci se „customizează” porția după pretențiile clientului. O mare bilă albă, trebuie să recunoaștem, pentru că, în alte locuri, ni s-a spun din start: „Asta e rețeta și asta gătește bucătarul!”.

Nu râdeți, unii chiar nu știu cum să facă bani!

Bine, trebuie să spun, cu sportivitate, că nu toate au fost chiar pe gustul meu.

De exemplu mușchiul de vită, pe care la bucătărie nu l-au tăiat felii, cum am cerut, ci a venit într-un fel de boț de carne scrijelit pe ici, pe colo. Însă am apreciat gestul și efortul. Iar gustul… ce să mai zic, de nota zece! Amicii cu care am luat masa începuseră chiar să mă agaseze – nu mai pridideau de lăudat salatele și ciorbele pe care le comandaseră! Bine, dacă ne gândim că veneau după vreo unșpe ani de stat printre anglo-saxoni, e de înțeles – pe acolo, nimic nu se poate mânca fără maioneză, muștar sau ketschup.

La final, după ce am cerut nota de plată, prietenii mei au păstrat cartea de vizită pentru a o da și altora, cu drum pe la Iași. În fond, nimic neobișnuit aici, cea mai bună reclamă rămâne, totdeauna, un client mulțumit. Bine, și reciproca e valabilă, că nu te spală toata Apa Sâmbetei de vorbele unui client pe care l-ai tratat prost.

Bile albe. Dar și bile gri

Se spune că până și sfântul soarele are pete. Iar Amadeus nu are cum să facă excepție. Nu-i așa că vi s-ar fi părut ceva suspect dacă totul ar fi fost la superlativ?!

Deci…

În primul rând, pe terasă am remarcat că scaunele, deși foarte comode, te obligă să-ți scoți telefonul de la cingătoare. Bine, asta dacă n-ai o siluetă de fotomodel. Însă noi, oamenii de bine (și chiar foarte bine), nu trăim doar cu morcovi rași și apă plată cu lămâie. De pildă, doamna cu care eram la masă, o persoană mai… ăăă… cum să-i zic?… mai bine crescută, așa, cam de măsura XXXL, a trebuit să solicite un scaun fără brațe laterale. Nu de alta dar, oricât de voinici și săritori erau domnii din jur, ar fi fost cel puțin… delicat să o extragem din locul cu pricina.

Un alt aspect situat în zona gri ar fi parcarea.

Sunt câteva locuri însă, dacă îți vin mai mult de trei-patru invitați cu mașina proprie, începe să fie interesant. Zic că e o „zonă gri” pentru că locuri de parcare ar fi pe străduța pe care e situat Amadeusul dar e cam îngust. Așa că, până la urmă, dacă n-ați invitat Regimentul de Gardă, vă puteți acomoda toți invitații.

Există și o parte bună la toată povestea asta – parcarea e sigură, e păzită peste noapte. Chestia e verificată, pentru că n-am rezistat tentației de a gusta din vinul casei, un Recaș ce s-a lipit perfect de bucatele servite, cu zâmbetul pe buze, de Mihai.

Tot stau și mă gândesc ce ar mai fi de pus aici însă am senzația că am epuizat lista petelor solare. Curios lucru pentru o crâșmă de Iași!

Șmecheria studențească

Ar mai fi o chestie la capitolul „bile gri” pe care m-am gândit mult dacă să o menționez sau nu pentru că, în fond, Amadeusul nu prea are nimic de-a face cu aspectul. Este vorba despre studenții UMK, de peste drum, care își întind cursurile pe mese și șoptesc colegilor restanțieri, via GSM. Chestie care, până la momentul de mai jos, era pentru mine doar o poveste de presă, nu asistasem personal la așa ceva.

Fiind într-o epocă hi-tech, tinerii cu pricina procedează după cunoștințe și buget. Cu telefonul mobil în mână sau dotate cu bluetooth, vreo trei domnișoare și o doamnă dictau colegilor din clădirea de vis-a-vis rezolvarea subiectelor de exemen. Dacă urmăreai firul conversației, nu trebuia să te uiți la inelarul mânii stângi, după verighetă, ci îți dădeai seama din context că bărbatu-său avea o restanță. Bine, diminutivele bovine rezolvau o mare parte din dilemă, astfel că treaba avea și un oarece haz.

M-a surprins însă plăcut faptul că, la un moment dat, personalul restaurantului le-a sugerat celor care suflau electronic să-și domolească avântul. Test la care, de exemplu, o crâșmă cu mari pretenții din Iași a picat cu mare succes. Da, e vorba de locul acela din care am plecat pentru că un oarece domn procuror își menționa, în gura mare, fanteziile sexuale. Care erau destul de „kinky”, vorba amicilor din ținuturile anglo-saxone, pomeniți mai la deal.

Ambianța

Ar fi păcat să nu vă intereseze aspectul, pentru că farmecul locului este dat, după cum am spus de atâtea ori, în mare parte de ambianță.

Așadar, intri la Amadeus și te întâmpină un domn pe nume Liviu, tot numai un zâmbet. Liviu îndeplinește rolul de Maître”D de prin alte locuri și chiar face bine treaba asta. Deși, din câte am înțeles, restaurantul nu are în scripte clasificarea necesară unui asemenea gest, spre deosebire de alte stabilimente din Iași, unde patalamaua are multe stele însă nu-ți dă nimeni binețe. Ce să mai vorbim de zâmbet?! Parcă ar fi pe bani, fraților!

Muzica ne-a impresionat, și ea, la modul cel mai plăcut. Fără hip-hop sau alte lichefieri de creier gen house. Iar nivelul sonor era adecvat numărului de meseni. În plus, un tempo doi, din când în când un tempo trei așa, pentru variație… Mda, o treabă bună și pe gustul nostru. Adică, al clienților, de pe urma carora crâsșma își plătește facturile și angajații.

#gallery-1 {
margin: auto;
}
#gallery-1 .gallery-item {
float: left;
margin-top: 10px;
text-align: center;
width: 25%;
}
#gallery-1 img {
border: 2px solid #cfcfcf;
}
#gallery-1 .gallery-caption {
margin-left: 0;
}

Mi-aș trimite un prieten la Amadeus?

Mai aveați vreo îndoială?! Evident că l-aș trimite! De fapt, chiar am și trimis vreo doi, după ultima vizită. Oamenii mi-au spus că au fost încântați de ceea ce au găsit acolo, ceea ce mă face să cred că n-a fost doar o întâmplare să găsim totul ok.

Un punct aparte îl reprezintă crama, unde pot sta la un chiolhan de taină vreo douăzeci de oameni, dacă se au ca frații. Dacă doar se scanează reciproc, în vederea unor parteneriate privat-private, ar încăpea vreo șaișpe.

Și, fiindcă am vorbit de numere, se cuvine menționat că în restaurant, la etaj, mai au loc vreo patruzeci de meseni, plus alți două-ș-cinci pe terasă, tot la etaj. În bar, jos, mai au loc vreo douăzeci iar afara, pe terasa de la intrare, ar putea sta la taclale vreo cinșpe, șaișpe oameni. Deci, chefuri să fie că loc e destul.

În ciuda bilei oarecum gri cu parcarea, localul este o rara avis printre crâșmele din Iași. Motivele vi le-am înșirat mai sus dar le mai spun o dată, ca să nu fiu greșit înțeles.

Amadeus înseamnă mâncare bună, o ambianță peste așteptări și, deloc de neglijat, o toaletă curată și dotată în parametri. Știu, ultima observație sună meschin dar, după ce ne-am fript în localuri cu pretenții, am ajuns să suflăm și în iaurt.

Adevărul e că ne-am întrebat la modul cel mai serios cum de n-am aflat de crâșma asta până acum. Misterul s-a lămurit când am aflat că e deschisă doar de vreo două luni. Sper să-i țină așa, că la noi știți cum e treaba, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. Sunt curios cum vor rezolva cu hultanii veniți în control, că aștia n-au mamă, n-au tată. Și, de ceva timp, au rămas și fără vreo 25%, ceea ce… trageți voi concluzia ce înseamnă!

Nota generală pentru Amadeus – 9.14

După ce am făcut media… nu-mi venea a crede – iată că avem, la Iași, un restaurant care a trecut bariera sunetului! Ok, hai să zburăm puțin mai jos, nu e chiar bariera sunetului, ci pragul fatidic numit „nota nouă”. Dar surprinderea e la fel de mare ca a celor care au văzut, pentru prima dată, Mach 1 pe vitezometre.

Un punctaj situat în zona excelenței, care, culmea, ar putea crește dacă parcarea ar fi mai generoasă. Sau dacă potăile de pripas n-ar mai trece, din când în când, în inspecție prin fața crâșmei.

Aici sunt destul de subiectiv, am făcut antirabice de două ori din cauza maidanezilor și nu prea am cum să uit asta. Însă nu știu ce le putem reproșa în acest departament celor de la Amadeus, având în vedere că nu ei conduc urbea ci un domn pe nume Nichita. Dacă n-ați auzit de el – n-ar fi de mirare, pentru că n-a făcut mai  nimic pentru ieșeni în două mandate – vă spun că este vorba despre primarul dulcelui târg. Totuși să fim optimiști, cu asemenea edil la cârmă, avem toate șansele să ajungem locuitorii „Târgului Acru”.

Nu-i așa că viața e ciudată când bei numai apă plată?!

Pentru conformitate,
Mogulu’