Trăim vremuri interesante, într-o țară interesantă. Așa de interesant este totul încât e destul de greu să te plictisești. Necazul este că totul se face pe timpul, banii și nervii noștri. Și, când vrei să te relaxezi, după o baie zilnică de „chestiuni interesante”, dai peste ceva și mai interesant.

Este exact ceea ce mi s-a întâmplat la Complexul Hotelier Ciric, unde am fost, zilele trecute, cu un grup de prieteni.

O alegere discutabilă

Când am auzit că mergem la Ciric, mi-am zis „Ia uite ce treabă bună, chiar voiam să mai petrec ceva timp departe de oraș, într-o ambianță cu natură, apă și alte cele plăcute ochiului!”. Însă o persoană din grup a ținut musai să mergem în localul din clădirea cu hotelul. Adică în Complexul Hotelier Ciric, nu la arhicunoscuta Ciupercă. Deci mai încolo, în stabilimentul nou construit.

Zis și făcut. Am lăsat mașinile în parcare, unde trebuie să menționez, cu sportivitate, că spațiul este mai mult decât generos, apoi am intrat în crâșmă.

Am avut rezerve în a numi „crâșmă” spațiul unde am luat masa, din mai multe motive. Unu, pentru că folosisem deja câteva sinonime apoi, doi, pentru că e imens. Fără să vreau, mi-am adus aminte de locurile prin care mergeam, când eram mic, cu părinții, în excursiile prin sindicat. Adică săli de mese uriașe, tavan înalt ca într-un hangar și, nu în ultimul rând, chenleri fără chef și cu o atitudine de „Iar au venit ăștia pe capul nostru!”.

Dar să nu anticipăm, că sunt multe de spus. Și cam nasoale…

Mai e mult… până departe

Ca să fiu cinstit, chiar îmi era foame. Dar, în lumina ultimelor experiențe, cu porții de ciorbă uriașe, de ne uitam apoi la felul doi de parcă ar fi fost al patrulea, am zis să mă limitez la ceva rezonabil. Și, eventual, la un desert.

Așadar, n-am mai comandat primul fel.  Și bine am făcut.

Chelnerița care ne-a servit făcea parte din generația Bolta Rece. Sau Iașul. Sau, mă rog, Clubul Bursei. Știți voi, genul acela de pe vremea când Iliescu era prim secretar la Iași. Cu toată moștenirea grea a trecutului, adică o față bosumflată, scrumiere neschimbate, mâncare adusă și pusă pe masă de parcă ne-ar fi făcut o favoare, bașca habar n-aveam cum s-o strigăm. Și nu numai din lipsa ecusonului, ci pentru că restaurantul e imens iar noi eram singurii clienți. Așa că trebuia să sunăm din bucium ca să ne bage cineva în seamă.

A propos de ecuson. Trebuie să fac o precizare, având în vedere că unul din prietenii emisiunii noastre ne-a făcut o critică, oarecum voalată, cum că am avea un pitic pus pe acest accesoriu.

Dragi telespectatori, judecați și voi puțin – de ce are nevoie un chelner de ecuson?

Orice om cu scaun la cap ar spune că o chestie de-asta te ajută să fii cumva mai civilizat. Păi, cum așa?! Ei bine, după mine, a ști numele chenlerului e o chestiune care evită situațiile neplăcute. Altfel spus, eviți să strigi „Domnișoara / doamna / domnul, haideți și pe la masa noastră!”, să fluieri ca la stână sau să stai cu mâna sus până te bagă cineva în seamă. Pe bună dreptate, amicul cu pricina semnala că, în anumite restaurante cu oarece ștaif, din lumea civilizată, chelnerii nici măcar n-au ecusoane. Însă, în acele localuri, foarte puține la număr, omul care te servește la masă îți spune „Sunt Cutărescu și în această seară vă voi sta la dispoziție!”. Plus că nu trebuie decât să ridici ochii din farfurie, că domnul Cutărescu a și apărut lângă tine, să te întrebe de sănătate. Nu pentru că ar fi el telepat, ci pentru că există un personaj, numit pe alte meleaguri Maître d’, care ține sala sub ochi mai ceva ca pe butelie. La noi se cheamă „șef de sală” sau, mai pe înțelesul celor mai vechi în branșă, „oberchelner”.

Am făcut această digresiune pentru a vă face să înțelegeți că… mai e mult până departe, vorba cântecului. Cu ecuson sau fără.

O tradiție. Dar… a cui?!

Fac precizarea că scopul vizitei la Ciric a fost unul extrem de pragmatic – pur și simplu ne era foame. Dar, având în vedere că noua locație încă nu fusese evaluată la Topul Crâșmelor, am zis să îmbinăm utilul cu plăcutul. Și, a propos de asta, ce poate fi mai plăcut decât să te duci la toaletă atunci când ai nevoie?

Am purces, așadar, în locul unde până și președintele se duce singur. Bine, vorba era „unde merge și regele singur” numai că la noi, în buna tradiție republicană… Cum, România n-are tradiție republicană?! Păi… ia stați puțin, că toată lumea, de la Iliescu încoace, spune că monarhia este o chestie nașpa, revolută. Mă întreb oare ce-or spune pe tema asta britanicii, olandezii, suedezii, spaniolii, belgienii, norvegienii… Hmm, mi se pare mie sau tocmai am enumerat țările de pe Bătrânul continent pe unde lumea o duce ceva-ceva mai bine decât în tradiționala noastră republică?

Tradițională?!

Ei, ce mai contează, oricum avem și noi regi. Chiar și împărați. Nu știați?! Păi, avem regii asfaltului! Ei, nu fiți acum cârcotași, ce dacă șoselele noastre arată ca un poligon de artilerie. Bine, alea pe care a mai rămas ceva asfalt, că prin unele locuri a dispărut cu totul. În plus, mai avem și împărat țigănesc! Bine, la ei treaba e destul de încurcată, au și împărat, și rege și președinte.

Dar, hai să-i lăsăm pe acești domni regi și împărați cu ale lor, eu mă pornisem să ajung la budă. Că ardea!

Fără străini, faci pe tine!

Găsirea toaletei a durat cam de două ori cât ai citi, cu glas tare, paragrafele de mai sus. Poate chiar de trei ori, pentru că cea care ne servea la masă se făcuse nevăzută. Așa că… cui să ceri indicații?! Într-un târziu, când treaba mă presa suficient cât să mă ridic de pe scaun și să pornesc singur în căutarea locului mult dorit, a apărut un domn costumat cam ca un chelner. Mă rog, poate că presiunea problemelor existențiale de la acea oră m-a făcut să-l văd așa, pentru că omul nu a făcut decât să arate cu degetul spre o ușă și… dus a fost!

În mintea mea, înca nereacordată pe deplin la frecvențele nesimțirii și nepăsării din dulcea noastră țară, un chelner e un tip amabil, care își ia leafa prestând servicii pentru clienți. Deci, doar bănuiesc că acel domn era chelner. Însă prietenii mei, rămași la masă, mi-au spus că au ei o bănuială că omul chiar lucrează în restaurantul cu pricina, cică s-a dus într-un colț al sălii să manevreze ceva la un computer. În cazul ăsta, bănuiesc că n-avea în fișa postului să arate drumul spre budă. Sau, poate că, pur și simplu, nu-i păsa – în fond, nu eram decât un amărât de client.

În fine, norocul meu a fost că, la un moment dat, și-a făcut apariția în crâșmă un domn cu o înfățișare destul de pitorescă. Era în trening, cu adidași și o geacă de-ți aducea aminte de un antrenor. În plus, vorbea românește cam cum vorbește Iliescu engleză. Sau Băsescu, că e cam același lucru. Mi-am făcut curaj și l-am întrebat pe el unde e buda. Jumătate în românește, jumătate într-o engleză de baltă, bărbatul mi-a arătat o ușă, pe care treceai spre o altă ușă, ca apoi să găsești o altă ușă, unde era locul făgăduinței. Oricât de confuze erau indicațiile, dat fiind ghiveciul lingvistic, au fost de ajutor, astfel că am purces acolo cu viteza cu care părăsești o casă în flăcări.

N-are rost să descriu utilitatea unui asemenea loc, știți foarte bine ce se petrece pe acolo. Însă, după ce termini cu ce ai de făcut, începi să te uiți după dotările la care le aștepți. Și am descoperit că sunt destul de modeste. În plus, cred că nu mai fusese nimeni prin zonă, din partea personalului, de multă vreme. Semnele erau la tot pasul – oglinzi stropite, două-trei bucăți de hârtie în suport, săpun… doar vreo trei picături. Ce să mai vorbim, era nasol! Așa, cam ca la o casă pustie.

Am plecat destul de încruntat de la budă, gândindu-mă că măcar mâncarea să fie bună. Că era timpul să ne aducă cineva și ceea ce comandaserăm.

Tot pățitul e priceput

Mâncarea venise, între timp, chestie care m-a făcut să-mi amintesc că nu m-a întrebat nimeni cum vreau mușchiul de vită. Știți voi, „Cum îl vrei, bre? Făcut bine, mediu sau în sânge?!”.

Amicii mei au fost ceva mai mulțumiți. La urma urmei, când ceri mâncare de post, nu prea ai cum s-o dai la întors, că doar n-o să-ți aducă o fleică dacă tu ai cerut salată de vinete.

La gust, mâncarea n-a fost tocmai rea. În fond, bucătarul se cunoaște cât e de meseriaș după cum gătește iar carnea de vită nu e tocmai ușor de dres. N-are rost să fiu cârcotaș acum, greșeala a fost a chelneriței, că nu m-a întrebat ce și cum.

La tot disconfortul de mai sus, adăugați și faptul că n-am avut prosoape pentru poale. Dar am trecut peste asta, având în vedere că prea puține locuri din România îți oferă așa ceva.

Mă rog, trecând în revistă cele întâmplate, mi-am dat seama că deja ceream prea mult de la restaurantul Ciric. Păcat de spațiu și păcat de locație. De fapt, păcat de banii pe care i-am plătit, că n-au fost puțini. Și de timpul pe care l-am pierdut. Dar, știți cum se spune, „Tot pățitul e priceput!”.

Mi-aș trimite un prieten la Ciric?

Cred că vă dați seama, deja, ce o să vă zic – dacă vă e ciudă pe cineva, trimiteți-l la Ciric! Altfel, vă stricați prietenia. Să nu spuneți că nu v-am spus!

Ca să fac un rezumat, nu știu ce a fost mai nasol.

Servirea? Care servire, că mai bine am fi mers la un „plimbă tavă”, aș fi luat ce voiam eu și nu ce a vrut chelnerița să-mi aducă. În plus, acolo n-ai pretenții, regăsite plenar în nota de plată.

Ambianța? Care ambianță, că singura chestie care făcea o oarece atmosferă era diferența de culoare dintre pereți și niște structuri de rezistență, vopsite în portocaliu. Și, poate amplasamentul, la vreo trei kilometri de oraș și vreo doi de aeroport. Dar ăla era afară și nu înăuntru, ca să zic așa.

Muzica? Care muzică?! Că n-am auzit nimic, tot timpul cât am stat acolo, la masă. De-aia i-am și dat nota 1. Și nu de altceva, ci pentru că trebuie să fiu consecvent cu propriile criterii de evaluare – notele sunt de la 1 la 10. Poate că ar fi bine să regândesc chestiunea, să bag și 0 în ecuație.

În asemenea momente, ajungi să te bucuri că paharele n-au fost murdare sau că cei de la masa vecină nu spărgeau semințe de floarea soarelui. Aici am fost norocoși, că nu era nimeni în afară de noi. Bine, până la plecare, când a descălecat în restaurant nu știu ce echipă de handbal. Sau volei.

Hai că n-am chef să mai scriu, îmi ajunge ce am văzut și experimentat la Ciric.

Nota generală pentru Restaurantul din complexul hotelier Ciric – 5,86.

Mă și mir că a ieșit notă de trecere. Bafta lor e parcarea, că locația nemaipomentiă, cu lacul aproape, nu ajută prea mult în tot contextul.

Așa că, dacă vă recomandă cineva Restaurantul Ciric, ăla nu vă este prieten!

Pentru conformitate,
Mogulu’

Note:

Tarife/prețuri: 6

Mâncare/băuturi: 7

Servire: 5

Curățenie: 6

Ambianță: 6

Muzică: 1

Parcare: 10