Dintotdeauna, destinul popoarelor mici a fost de a face slalom printre interesele vecinilor mai puternici, conform principiului „capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”. Pe undeva, e și normal. Armenii au o adevărată epopee populară, „Vitejii din Sasun”, în care se povestește de lupta micilor regate din Caucaz împotriva perșilor. Cu tot eroismul vitejilor de care cânta bardul anonim, armenii au fost ocupați pe rând ba de perși, ba de turci, ba de bizantini, ba iar de turci, ba de tătari, ba de turci din nou, ba de ruși și tot așa, cu scurte perioade de independență, timp de peste 1.000 de ani. Nici noi nu ne-am permis să o facem prea mult pe eroii. Câteva bătălii Ștefan cel Mare, vreo două Vald Țepeș, oleacă de agitație Radu de la Afumați, ceva Mihai Viteazu și s-a cam terminat cu războaiele împotriva turcilor. Pe urmă, am stat cuminți. Am făcut Mica Unire după ce rușii luaseră bătaie în războiul Crimeei. Am devenit independenți abia după al doilea tratat de pace de după războiul de independență și chiar atunci am pierdut sudul Basarabiei. Unirea am făcut-o din noroc, după ce imperiile de lângă noi se prăbușiseră. Și acum chiar, dansăm pe sârmă între un NATO la periferia căruia suntem și o Rusie din ce în ce mai agresivă și mai dornică să-și recâștige locul în prim-planul politicii mondiale. Iar ultimele evenimente de pe scena geopolitică apropiată nouă par să arate că jocul a început să fie fierbinte.

Context
Lumea noastră politică a fost debusolată de un lanț de evenimente aparent disparate, dar care puse cap la cap ar putea alimenta orice scenariu. Nu ne stă în fire să ne jucăm de-a conspirația, dar totuși unele lucruri ne pun pe gânduri. Întâi a fost o declarație ciudată a ambasadorului american în Republica Moldova. James Pettit a apreciat că Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent, în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea României, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune, a zis Pettit. Ca orice declarație a unui diplomat, ea poate fi citită în mai multe chei. Pe de o parte, prin vocea lui Pettit, SUA și-a exprimat sprijinul pentru Republica Moldova, ca stat independent în frontierele sale recunoscute internațional, cu tot cu Transnistria adică. Taman acea Transnistrie care la scurt timp după declarația lui Pettit și-a anunțat aderarea la Rusia. Firește, Rusia nu a zis că primește Transnistria, dar semnalul a fost clar. Transnistria nu vorbește de capul ei, pentru că depinde 100% de mama Rusie. A zis ambasadorul american că susține frontierele Moldovei? Ei, lasă că îi arătăm noi că de fapt aceste frontiere sunt mai mult decât incerte. Iar în Transnistria se găsește 40% din industria Moldovei, deci e un teritoriu de care Moldova să se poată lipsi.

Alegerile din Moldova
La noi, declarațiile ambasadorului american în Moldova au provocat o adevărată furtună. Un diplomat nu vorbește ca să nu tacă, ci transmite părerea oficială a statului pe care îl reprezintă. Ca urmare, la noi s-a înțeles că SUA dezaprobă ideea unei uniri între Moldova și România. Or, tocmai asta este una din principalele teme de campanie electorală în Basarabia, unde vor avea loc alegeri prezidențiale pe 30 octombrie. Unul din potențialii candidați, Igor Dodon, din partea Partidului Socialiștilor, nu mai prididește să răcnească împotriva „jandarmilor” români, a „fasciștilor” care vor să anexeze Basarabia. De cealaltă parte, unioniștii îl au ca principală portavoce pe primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă. Acesta nu candidează sau cel puțin nu a anunțat asta. Dar încasează scatoalcele din partea partidelor pro-ruse și mobilizează electoratul pentru un posibil candidat unic al dreptei, ales între Andrei Năstase, propus de Platforma Demnitate și Adevăr și Maia Sandu, din partea Partidului Acțiune și Solidaritate.

Tipuri de mesaje
Dincolo de războiul politic din Basarabia, mesajul transmis de ambasadorul american pare îndreptat împotriva ideii de unire, dar pentru păstrarea Moldovei ca stat. Interesant totuși că prin februarie, Stratfor aprecia că până în 2025 Rusia se va face țăndări, ceea ce ar deschide drumul unei uniri a României cu Basarabia. Stratfor este o agenție privată de servicii de informații, dar este privită ca un fel de voce semioficială a SUA. Analizele ei nu sunt din cale-afară de precise, dar transmit mesaje. Cel transmis în februarie pare să fi iritat Moscova, iar partea a doua a declarației lui Pettit pare să fi fost menită să o liniștească. Moldova nu se va uni cu România, dar Rusia ar putea să o lase mai moale cu sprijinul către Transnistria. Și la noi sunt alegeri în decembrie, la urma urmei, iar dezbaterile pe teme naționale sunt cele mai ușor de folosit într-o campanie electorală.

Interviul lui Putin
O a doua declarație ciudată a venit din… Japonia. Mai exact, dintr-un interviu acordat de Putin unui jurnalist american despre situația din Extremul Orient. S-a vorbit de Kurile, insule japoneze ocupate de Uniunea Sovietică în timpul războiului, de o insulă abia împărțită între Rusia și China printr-un acord bilateral, iar apoi, hodoronc-tronc, ziaristul l-a întrebat pe Putin despre Kaliningrad. E o enclavă rusă situată între Lituania și Polonia, care adăpostește o puternică garnizoană a Rusiei și îi asigură ieșirea la Marea Baltică. A fost pământ german, până în 1945, făcând parte din fosta Prusie Orientală. Jurnalistul întrebase, a zis el, în glumă, dar Putin a reacționat ferm. Dacă e să discutăm de rezultatele războiului mondial, nicio problemă. Dar dacă vorbim de Kaliningrad, hai să vorbim despre orașul Liov, de Ungaria, de România, a zis Putin. Liov, actualmente Lvov, a fost până la război pământ polonez. A devenit sovietic după 1945. Cu alte cuvinte, se poate vorbi despre frontierele Ucrainei.

Interpretări
Mesajul pentru noi este interpretabil. Unii l-au tradus printr-o garantare fermă a granițelor noastre, citind declarația lui Putin de la dreapta la stânga. Dacă se pune în discuție statutul Kaliningradului, atunci se pun în discuție toate granițele stabilite după al doilea război mondial, iar nimeni nu vrea asta. Deci, granița noastră spre vest e fermă. Doar că Rusia a garantat și frontierele Ucrainei în 1994, printr-un tratat ferm, parafat și ștampilat, ceea ce n-a împiedicat-o să anexeze Crimeea fără nicio jenă. De altfel, în martie, așa-numita „Republică Populară Donețk”, înființată de rebelii pro-ruși în estul Ucrainei, a emis primele sale pașapoarte. Faptul a trecut aproape neobservat în presă, războiul din Ucraina fiind privit acum ca un conflict latent, unde se schimbă când și când câteva împușcături. Iar pașapoartele din Donețk seamănă teribil de mult cu cele rusești, de la culoare, până la emblemă. Diferă doar numele statului.

Granițe
Nimeni nu pune serios bază pe asigurările Rusiei. Mai ales că Ucraina, deși membră NATO, este un aliat informal al Rusiei în acest colț al Europei. Și mai ales că nimeni nu poate spune unde se termină Ardealul. Granița noastră vestică e făcută după cum i-a tremurat cuiva mâna după primul război mondial. Iar atunci când s-a stabilit frontiera, au existat vreo trei variante. Deci, ce granițe garantează Rusia? Poate oricând să preia tema istoriografiei maghiare, care face diferența între Transilvania, cuprinsă între Carpații Orientali și cei Apuseni și Partium, zona de câmpie de la vest de munții Apuseni. Parcă e greu să garantezi o frontieră româno-maghiară pe Carpații Occidentali? Cu Oradea, Satu Mare și Timișoara pe partea cealaltă?

Poza cu ambasadorul
O a treia situație ciudată a apărut chiar săptămâna asta, când ambasadorul american în România, Hans Klemm, a făcut o vizită în Harghita și Covasna. Lăudabil, la urma urmei. E nou venit, trebuie să cunoască țara în care va lucra patru ani. La Sfântu Gheorghe, Klemm s-a fotografiat cu primarul Antal Árpád și încă vreo doi, cu steagul „ținutului secuiesc” în brațe. Pe pagina de Facebook a ambasadei americane, fotografia nu apare. Ea a fost publicată pe contul său de pe rețeaua de socializare culmea, de Markó Attila, fost deputat UDMR, dat în urmărire internațională într-un dosar în care este învinuit de producerea unui prejudiciu de 84 milioane euro ca urmare a unor retrocedări dubioase. Reacția ambasadei SUA la furtuna provocată de poza buclucașă a fost destul de ciudată. Klemm a spus că a făcut poza din politețe față de gazde, mărturisind pe urmă că nu știe mare lucru despre Harghita și Covasna, așa că se informa și el de la fața locului, fiind debusolat de faptul că românii zic una, iar secuii alta.

Ne arată pisica
După cum spuneam însă, ambasadorii nu prea au obiceiul să facă prostii gratuite. Iar pe cei ai SUA nu ni-i putem imagina ca fiind tâmpiți și neinformați. Ca urmare, nu ne gândim că Klemm a făcut pur și simplu o gafă. Nici nu ne gândim că americanii ne-ar lăsa din brațe, pentru că avem totuși o poziție prea importantă pentru flancul sudic al NATO, mai ales de când Turcia face un joc clar pro-rus. Dar la faptul că, pentru a menaja susceptibilitățile unei Rusii energice, SUA preferă să ne arate o pisică la care se știe bine că suntem extrem de alergici, ne putem gândi, probabil fără a greși prea mult.

Atenție sporită
Cu o Uniune Europeană dată peste cap de criza refugiaților și Brexit, cu o Turcie ce pare la un pas să iasă din NATO și cu o Ucraină în haos, Europa de azi arată ca cioburile unei oglinzi. Toate arată aceeași imagine, dar nu iese nicicum o imagine completă și clară. Noi părem să fim la mijloc într-un joc în care Rusia și SUA își redesenează zonele de influență. Avem motive să fim îngrijorați? Ba bine că nu. Doar un orb surdo-mut nu ar avea emoții la trecerea străzii într-o zi cu trafic aglomerat. Iar traficul european din ziua de azi e sufocant de-a dreptul. Pâna la urmă, dintr-un astfel de joc câștigă cel care știe să pescuiască în ape tulburi. Iar așa de tulburi n-au mai fost dinainte de război. Iar Rusia a fost întotdeauna expertă într-un astfel de pescuit.