Acum mai bine de un secol, Titu Maiorescu publica un articol despre care am învățat cu toții în liceu, intitulat „Forma fără fond”. Criticul făcea analiza literaturii din timpurile sale, constatând că în bună parte era bună de dat la coș, pentru că nu făcea altceva decât să imite servil rețete deja aplicate în literaturi europene mai evoluate. Din păcate, Titu Maiorescu a fost vocea care striga în pustie, că el a vorbit, el a auzit, iar românul a continuat „să se inspire”. Iar literatura este doar primul exemplu care ne-a trecut prin minte. De fapt, al doilea, dar am vrut să vă arătăm că boala asta este și veche și generală la noi. O întâlnești parcă dintotdeauna, în toate domeniile. Inclusiv și poate mai ales în administrație.

Pe hârtie pare mult
Deunăzi, prefectul Dan Cârlan a anunțat că de pe 4 ianuarie lasă locul oricui altcuiva, pe ideea că oricum la schimbarea guvernului se schimbă și prefecții, iar decât să fie dat afară, mai bine pleacă singur. Cu ocazia asta, ne-am apucat și noi, ca toată lumea, să-i facem un fel de bilanț, cu bune și rele. Ei, și căutând noi am ajuns să ne întrebăm ce face, în fond, prefectul, indiferent care ar fi acela. După lege, prefectul are o groază de treabă. În rezumat, organizează alegeri, coordonează activitatea instituțiilor deconcentrate, le aprobă bugetele, se ocupă de fondul funciar și exercită controlul legalității actelor emise de autoritățile locale. Pare multă treabă, când te gândești că avem 200.000 de mici proprietari de teren în județ sau 98 de primării și un consiliu județean care emit hotărâri și dispoziții, bașca vreo 50 de instituții deconcentrate. Dacă le luăm pe rând, vedem că prefectul, departe de a fi un mic prim-ministru județean, abia dacă are voie să-și sufle singur nasul și asta doar dacă i se acordă permisiunea expresă.

Aşa era iniţial
Când a fost reînființată funcția, în 1990, șeful Direcției Sanitar-Veterinare, de exemplu, era numit de guvern la propunerea prefectului. Dacă Gâlea, primul prefect, îl voia pe X la șefia DSV, acela era numit, pentru că guvernul alegea dintre cei propuși de el. Iar dacă lista era formată dintr-un singur nume, asta e. Pentru a fi aplicate, hotărârile consiliilor locale trebuiau să primească un aviz de legalitate de la Prefectură. Până nu venea hotărârea înapoi, cu ștampila corespunzătoare, primarul putea să stea și în cap, că nu putea să o aplice. Hotărârile de punere în posesie adoptate în comune trebuiau să treacă de filtrul Comisiei Județene de Fond Funciar înainte de a pleca spre Oficiul de Cadastru pentru întocmirea titlului de proprietate. Prefectul desemna președinții de secții de votare și dacă voia, putea să refuze pe unul sau pe altul, fără explicații.

Rol decorativ?
Din 2005, a început un fel de reformă administrativă, prefectul devenind funcționar public. I s-au dat chiar și atribuții în plus, el trebuind, de exemplu, să aprobe bugetele instituțiilor deconcentrate, chit că nu exista un serviciu de contabilitate suficient de mare în Prefectură. Treptat, atribuțiile care puteau fi interpretate ca presiune politică au fost remodelate, să nu ne sară Europa în cap. Rezultatul? Prefectul actual s-a rugat un an și jumătate de primari să-și numere hectarele cerute de oameni și cele disponibile în comune. Au mai rămas vreo 20 de comune în care încă se numără, iar dreptul prefectului de a da amenzi pentru întârziere i-a fost retras, deci nici n-are ce să le facă primarilor. Hotărârile și dispozițiile adoptate de consiliile locale și primari intră în vigoare imediat după adoptare, ca prefectul să nu saboteze politic vreo primărie. Dacă vrea, prefectul poate ataca actul ilegal în instanță. Ceea ce puteți face și dumneavoastră, dacă nu vă place o decizie locală. Pentru numirea sau demiterea șefilor de instituții, prefectul mai dă doar un aviz, și acela consultativ. De multe ori, află din presă că Direcția de Sănătate Publică, de exemplu, are alt șef, că nu-l mai întreabă niciun ministru.

Aviz consultativ
Recent, prefectul a făcut apel la șefii de instituții să-i trimită totuși bugetele după care au funcționat tot anul, să-și dea și el avizul, tot consultativ, pe ele. Măcar formal, să nu treacă anul fără semnătura lui. Nu știm dacă l-a ascultat cineva. De alegeri, se ocupă tot mai atent Autoritatea Electorală Permanentă, care tocmai s-a apucat de angajat viitori operatori de calculator și șefi de secții. Nu vrem să fim răutăcioși, dar Prefectura începe să semene cu un castel scoțian, bântuit de fantome uitate prin hrube, cu ghiuleaua legată de picior și în care oamenii intră doar ca turiști. Bun, dar restul Europei ce face? Are prefecți? Fac aceștia ceva sau sunt doar pe post de mobilă, ca la noi? Sau nu există deloc?

Cum e în Franţa
Modelul pe care l-am preluat noi în 1990 a fost cel al surorii, Franța. Doar că noi l-am preluat la vreo opt ani după ce ei începuseră să-l schimbe, iar schimbările de la noi n-au fost aceleași ca la ei. Prefectul francez, comisarul cum este numit oficial, funcționează la nivel de departament, tot ca reprezentant al guvernului în teritoriu. Dar ăla chiar e prim-ministru local. Conduce serviciile publice deconcentrate, adică numește și demite șefii, cum face premierul cu miniștrii din cabinetul său. Nu controlează legalitatea actelor, căci nu se amestecă politica și justiția. Are însă dreptul să anuleze o hotărâre de consiliu local, dacă este sesizat de Tribunalul administrativ. Căci da, există în Franța o instanță specializată pe probleme de drept administrativ. Ideea a circulat și pe la noi. A intrat pe undeva prin vest și s-a volatilizat undeva pe drumul spre București. Comisarul francez nu taie și spânzură în relația cu primarii, dar una din două tot poate face. Primarii pot pune asfalt pe ce uliță vor, să facă stadion sau nu, îi privește. Dar sunt subordonați prefectului pe atribuțiile ce le sunt delegate de statul central. Altfel spus, dacă primarul își pune soacra directoare de școală sau dă ajutoarele sociale cui îi place, răspunde direct în fața prefectului.

Modelul italian
În Italia, controlul prefectului asupra primarilor este încă și mai dur. Prefectul are la dispoziție un corp de control care verifică activitatea primarilor, cum o face la noi Curtea de Conturi. Cu raportul în mână, prefectul poate cere guvernului dizolvarea pur și simplu a consiliului local respectiv sau demiterea primarului, ceea ce de regulă se și întâmplă, că nu stă guvernul să mai facă un control la cel al prefectului. Nu-ți convine că te-am demis? Dă-mă în judecată. Până una alta, stai pe tușă.

Exemplul german
În Germania, între comună și land există arondismentul. Lankreise, cum îi zic ei, echivalentul județului nostru. E drept, noi nu avem regiuni care să echivaleze landurile germane, regiunile franceze sau cele italiene, dar asta e altă discuție. Arondismentul este condus de o adunare aleasă pe 5 ani. La rândul său, aceasta alege un președinte, ca reprezentant local și funcționar public. Doi în unu, cum s-ar zice: președinte de CJ și prefect în același timp. Ca să nu mai fie probleme de interpretare politică, președintele este ales pe șase ani, cu maxim două mandate, ca președintele la noi. Acest președinte de arondisment conduce aparatul administrativ local și exercită controlul administrativ de legalitate asupra deciziilor locale. Nu se leagă de deciziile referitoare la probleme delegate primarului de către land, care este treaba nivelului superior. Pe el însuși, îl verifică landul. Iar sistemul merge. Cam ăsta era modelul pe care era să-l preia România, dacă legea descentralizării ar fi fost adoptată în forma dorită inițial și dacă și Constituția ar fi fost modificată pentru a permite înființarea regiunilor ca unități administrativ-teritoriale.

A treia cale
Pe scurt, în Europa avem două sisteme: unul care se lipsește de prefect, dându-i atribuțiile sale președintelui de consilu județean și un al doilea, în care prefectul nu este o păpușă, ci conduce efectiv județul. Sistemul nostru se teme să-i dea atribuții prefectului lăsându-l pracic să stea degeaba, dar nici nu desființează instituția cu totul. Iar ca lucrurile să capete nuanțe de comedie, a mai împrumutat un principiu, al mobilității înaltului funcționar public. Ca funcționar, nu poți fi dat afară cu una, cu două. Totuși, fiecare partid, când ajunge la guvernare, îi înlocuiește mai întâi pe prefecții dinainte, pentru a-și pune oamenii lui. Bun, dar ce faci cei înlocuiți, că mobilitatea presupune să le asiguri altă pâine? Păi, le dai posturi de directori, inspectori guvernamentali sau ale asemenea prin ministere sau companii de stat. Doar dacă nu vor să plece din orașul lor, nu mai ai obligații față de ei.

Cea mai volatilă funcţie
Funcția de prefect este una dintre cele mai volatile poziții din administrația publică, deși teoretic nu ar trebui să fie așa. Cel puțin în ultimii 10 ani, de când e funcție publică. Cu toate acestea, din 1990 și până acum, funcționarii din Casa Pătrată au ascultat discursurile inaugurale ținute de 15 prefecți. În același interval, la conducerea Consiliului Județean s-au perindat doar șase oameni. În medie, un prefect a „domnit” doar un an și 7 luni. Unul singur a exercitat un mandat complet, venind odată cu partidul și plecând odată cu el. Unul dintre ei a condus Prefectura doar 39 de zile. „Bine v-am găsit, dragi subordonați! Adio, dragi subordonați!”. Și niciunul nu a condus Prefectura de două ori, chiar dacă partidul său a revenit la putere după patru ani.

Lista prefecţilor

Dan Gâlea: 26 iulie 1990 – 6 septembrie 1996
Lucian Flaișer: 6 septembrie 1996 – 9 decembrie 1996
Florin Vitan: 20 decembrie 1996 – 11 ianuarie 2001
Corneliu Rusu Banu: 11 ianuarie 2001 – 22 august 2002
Neculai Apostol: 23 august 2002 – 17 iulie 2003
Ioan Avarvarei: 17 iulie 2003 – 18 martie 2004
Spiridon Crețu: 18 martie 2004 – 6 ianuarie 2005
Vasile Radu Prisăcaru: 7 ianuarie 2005 – 6 septembrie 2006
Nicușor Păduraru: 20 septembrie 2006 – 21 februarie 2008
Marius Bodea: 21 februarie 2008 – 23 ianuarie 2009
Victorel Lupu: 23 ianuarie 2009 – 1 octombrie 2009
Dragomir Sava Tomașeschi: 2 octombrie 2009 – 10 mai 2012
Marian Bosianu: 12 mai 2012 – 20 iunie 2012
Romeo Olteanu: 20 iunie 2012 – 3 septembrie 2014
Dan Cârlan: 5 septembrie 2014 – 4 ianuarie 2016