Mare minune mare, a plouat peste Iași cum nu s-a mai întâmplat demult. Ăsta e un lucru bun, mai ales că, prin gurița ministrului Daniel Constantin, de la Agricultură, am aflat că România a devenit un fel de ținut musonic și că vipia și jigăraia n-o să ne ocolească în iulie și în august.

Așa cum spune însă o vorbă din bătrâni, după ploaie apar ciupercile. Care ciuperci, nici ele nu mai sunt ce-au fost odată. Prin viol, incesc și alte tărășenii petrecute prin pădure sau pe pajiști, ciupercile rele au ajuns să se deghizeze în ciuperci bune și, probabil, viceversa. Ca atare, au apărut și primele cazuri de intoxicații cu ciuperci, dezbătute pe larg de presa suferindă. Acum, e drept, că nici cazurile astea nu mai sunt la fel de spumoase de când doctorul Ciuhodaru nu mai explică el ce e ciuperca, de unde vine ea și cum ar trebui reglementată creșterea ei spontană prin 284 de legi, amendamente și dezbateri TV.

Una peste alta însă, nu ne putem opri să nu ne întrebăm cât de prost trebuie să fii să te apuci să mănânci ciuperci de care nu ești sigur. Cât de foame poate să-ți fie? La urma urmei, am văzut parizer de cinci lei kila, probabil la fel de toxic, dar care nu dă asemenea reacții adverse (cunoaștem însă o pisică care nu mănâncă parizerul ăla. E drept că nici cu ciuperci în gură n-am văzut-o). Cert este însă că pentru fiecare ciupercă otrăvitoare pare a exista câte un tembel, care o recoltează și o mai și gătește, fără să observe că se înnegrește ca tăciunele, fără să-i simtă mirosul înțepător și mai ales fără să se preocupe că i-ar putea otrăvi și pe-alții.

„Ce resurse nelimitate există în natură? Apa, aerul și fraierul”, cugeta Ioan Becali povestind despre tinerețea lui de șmenar pe străzile Bucureștiului. Deși o facem cu oarecare scârbă, îi dăm dreptate. Mai ales că, acum câțiva ani, pe lângă Pașcani, oamenii a trebuit să fie puși pe fugă de jandarmi ca să nu culeagă din Siret niște pești care muriseră otrăviți.

Mănăstire-ntr-un Picior