Am savurat ieri un cuplaj cinematografic obez: Atlasul norilor și apoi Skyfall. Primul – fabulos, al doilea – la fel de pueril ca toate episoadele francizei.
Atlasul Norilor poartă marca Watchowski și e genul de film pe care trebuie să îl vezi de mai multe ori. Nu știu dacă asta e de bine în general, dar mie unuia îmi place să savurez măștile nemerniciei unui Hugo Weaving încântător, să mă minunez continuu în fața măiestriei lui Tom Hanks, să apreciez frumusețea naturală a fenomenalei Hale Berry… Mărturisesc plin de curaj chiar că, acum, mor de curiozitate să citesc și cartea lui David Mitchell, chit că afirmația asta mă plasează într-o zonă aproape anecdotică a consumului cultural. Concluzionez scurt că încă îmi răsună în minte ideea de bază a filmului: nimicnicia și măreția omului vor cuceri împreună universul. Grozavă temă de meditație pentru un om care era deja preocupat de reproșul constant pe care îl primește literatura SF, acuzată că nu proiectează în viitor și partea perenă a naturii umane.
Skyfall m-a distrat încă de la început, când Bond, James Bond fugărea motociclistic pe unul pe acoperișul bazarului din Istanbul. M-am gândit că era cât pe ce să se ciocnească de personajele din Taken 2, care, din toată lumea asta mare, tot pe respectivul acoperiș se alergau, e drept în calitate de pedestrași. În rest, rețeta completă a agentului trei nule: se cumpără niște mașini, un conac și un elicopter care se distrug la filmare, se trag sfori epice pentru continuarea francizei prin reinventarea unor personaje vechi și noi deopotrivă, dar și prin pensionarea unor actori și, în general… era să adorm chiar la final. Noroc cu dame Judi Dench! Nu poți sforăi când e ea pe ecran. Nici măcar când joacă în filmele cu Bond.
Problema e că după șase ore de film, deși spre final picoteam, mi-a sărit somnul și am luat la scărpinat tableta, ca să văd în ce fel mai bate pulsul națiunii. Ei bine, n-o să credeți, dar națiunea era preocupată cu spume tot de o chestiune cinematografică: rolul nefast pe care l-a avut Sergiu Nicolaescu pentru cinematografia românească. Și m-a trăsnit o revelație cu forță de epifanie: acum că a murit Sergiu Nicolaescu, să vezi cum o să se facă și la noi filme măcar de genul celor pomenite mai sus! Ia să vezi cum noul val al cinematografiei românești va umple sălile! Ia să vezi cum au să adune trei milioane de oameni în fața ecranelor cînd o să le dea filmele la televizor! Până acum nu se putea, fiindcă trăia Nicolaescu, dar de acum încolo… Ia să vezi!
În mintea mea dezacordată de la pulsul cinematografiei se tot zbate însă bondarul unui gând: dar oare dacă ar fi fost ca, ipotetic, un regizor român să fi fost capabil de a pune pe ecran Atlasul norilor, oare cine ar fi fost acela? Nu mă încumet să răspund la această întrebare. La urma-urmei, eu sunt ăla de n-a înțeles defel chichirezul scenei în care un polițist urmărește la Bârlad un puști preț de vreo cinci minute printre blocurile gri… Poate fiindcă era adjectiv, că dacă era substantiv, devenea subiect și atrăgea și verbul unei acțiuni minimale.
