„Ziua de sâmbătă, 7 martie, începuse cam naşpa. După ce m-am sleit ca o sclavă la ora de fitness, mi s-a făcut poftă de un şniţel vienez. Dar de unde naiba să-l iau, că în casă nu aveam decât nişte crutoane şi o pojghiţă de caviar pe gâtul unei sticle goale de şampanie. Noroc că, în timp ce-mi căutam ţigările care mă fac să gândesc limpede, mi-a căzut din poşetă o invitaţie la Balul Vienez din Bucureşti. Asta era! Şniţel vienez la balul vienez!

Totul se potrivea ca o pereche de mănuşi Marceline la o poşetă Chloe. Într-o oră am fost la Bucureşti, şi în alte trei la bal, graţie traficului infernal. Am tamponat vreo doi caraghioşi, am mers cu 120 la oră, dar mi-am zis: ori la bal, ori la spital! La Casa Poporului era plin de popor. Abia am reuşit să mă strecor la o masă, pe care mi-am trântit imediat poşeta, marcându-mi teritoriul. Păi ce, numai Striblea e mare şmecher în Bucureşti? Chiar, să-l sun zilele astea, poate îmi dă nişte ponturi despre poşetele lui Nuţi.

După ce lumea s-a aşezat pe la mese şi aerul a devenit cât de cât respirabil după atâta agitaţie de Chanel, s-a populat şi masa mea. Şi nu cu oricine, ci cu înseşi Maiestăţile Lor, prinţul Paul şi nevastă-sa, Lia! Am sughiţat de emoţie de vreo cinşpe ori, timp în care am băgat în mine nişte Perrier ca să-mi treacă. Perechea regală a fost foarte elegantă, nu m-a băgat în seamă deloc. Mă simţeam atât de prost, încât am început o conversaţie ridicolă, nu mai ştiu exact ce. Ah, da, l-am întrebat dacă Lambrino vine de la lambriu şi dacă l-a cunoscut pe Fărâmiţă Lambru. Prinţul Paul a fost foarte amabil şi mi-a mărturisit că a avut o copilărie nefericită, în care regele Mihai îi fura mereu calul de lemn pentru a face poze în studioul foto regal.

Prinţul Paul s-a ridicat brusc de la masă, dispărând printre invitaţi. Nu m-am supărat, mai ales că, între timp, venise şi şniţelul vienez. Drept pentru care l-am mâncat cu poftă, că doar nu fituisem o grămadă de bani doar ca să stau la taclale cu prinţul lu’ peşte prăjit!”.