Interiorul Teatrului Luceafărul are căldura aceea uscată specifică trenurilor şi clădirilor vechi. În centrul instituţiei, după ce treci printr-un labirint de oglinzi şi scări ajungi în biroul lui Ioan Holban, directorul Luceafărului. La intrarea în camera ticsită cu premii, diplome, cărţi şi afişe stă de pază o secretară guralivă. Principala ei dilemă – de la cine împrumută azi zahăr pentru cafea? Şeful instituţiei e la conducerea Teatrului de şapte ani. Alţi zece i-a petrecut la Naţional şi, când are timp, scrie.

De ce preferă lumea să se uite la telenovele în loc să vină la teatru?

Acum trebuie să nuanţăm puţin. Nu toată lumea preferă să se uite la telenovele decât să vină la un spectacol. Noi rulăm cam 60.000 de copii pe stagiune. Din punctul acesta de vedere pot să vă spun cu siguranţă şi cu acte că UNITER-ul a declarat că suntem pe primul loc din ţară. Anul acesta ne-au şi distins. Ei sunt parteneri la festivalul acesta pentru tineri pe care îl facem în fiecare an. De obicei ne ajută cu o sumă de bani, 10.000 de lei. Anul acesta ne-au dat 12.000 de lei. Bonus pentru că suntem pe primul loc la numărul de bilete vândute.

Copiii se uită şi ei la telenovele, dar eu am un avantaj mare. Spectacolele le am dimineaţa, or telenovelele sunt programate după amiaza. Dar e un fenomen general. Oriunde este un televizor la care cineva se uită şi la aceste filme. Înainte era Dallas. Toată lumea era cu Dallas. Acum îi dăm cu telenovele. E un gen simplu, e siropos şi este pentru persoanele care vor neapărat să se identifice cu un personaj. Doamnele multe se vor căuta în poveste. Se identifică sentimental cu persoana de acolo, urăsc personajele negative. Parcă se aşteaptă să iasă acum omul din ecran.

Viaţa la teatru nu are cum să fie plictisitoare. Vă aduceţi aminte de momente amuzante de-a lungul carierei?

Am plecat odată la festival la Volvograd. Festivalul Nisetrul de Argint. Şi ajungem acolo, descărcăm decorul, era seară, trebuia să jucăm a doua zi şi constată unul că nu am luat fusta actriţei principale. Nasol. Mai ales că era şi o fustă populară, cu motive tradiţionale, era foarte complicată. Era seara, de la magazine n-aveam cum să luăm. A stat actriţa toată noaptea cu croitoreasa să-i spună cum să facă toate detaliile, toate motivele populare. Aşa a învăţat o croitoreasă de la Volvograd să facă fustă populară românească după desene.

Am mai avut la un moment dat un turneu spaniol foarte dur. Am fost la comunităţile româneşti din Spania. Am mers cu Capra cu trei iezi. Un spectacol modern, dar cu atmosferă tradiţională. La Alicante, am dat şi spectacole în spaniolă şi în română. În funcţie de public. La un spectacol acolo, la final, o mamă îi spune copilului. „Uite la ei! Ăştia sunt din ţara ta a doua!”. A doua! Copilul era cetăţean spaniol. Nu a fost un moment amuzant. E o amintire. Mama plângea când spunea asta.

Dacă ar fi să recomandaţi preşedintelui Băsescu o piesă de teatru pentu copii, care ar fi aceasta?

O, dar îi fac un repertoriu. Facem o săptămână întreagă. Un festival pentru domnul preşedinte. Deschidem festivalul cu „De ziua lui Pinocchio”. Spectacolul chiar se joacă la Sala Mică. Intrăm apoi în repertoriul lui Creangă. Vom avea „Punguţa cu doi bani” în ziua a doua. În ziua a treia pun „Povestea prostiei”, în ziua a patra pun „Motanul încălţat”. Am să pun şi „Capra cu trei iezi”, că-i cu lupul, şi „Scufiţa roşie”. Şi i-am făcut un festival internaţional şi cu personaje care se pot recunoaşte uşor în viaţa reală.

Care este mai interesantă, viaţa de om de teatru sau cea de scriitor?

Sunt şi diferenţe, sunt şi asemănări. În ceea ce mă priveşte, eu am stat tot timpul la intersecţia celor două drumuri. Dar, teatrul înainte de a fi spectacol, este şi text. Scriitorul, ca şi pictorul, îşi face treaba singur. Actorul, care este un creator şi el, nu un executant, dar el nu poate trăi singur. Munca sa este în echipă. Sunt colegii de scenă, echipa tehnică. El depinde de celălalt. Şi între scriitori se macină pasiuni, dar poţi alege să nu te întâlneşti cu persoana respectivă. La actori, nu se poate acest lucru. Îmi aduc aminte ce s-a întâmplat între ’96 – ’98 la Teatrul Naţional. Erau alegeri şi toată lumea discuta despre politică. Era dezastru. Actorii erau pătimaşi. Nu se putea lucra. Se certau chiar şi la cabine. Eu eram tânăr, aveam 40 şi ceva de ani. Şi era Sergiu Tudose printre ei. În spatele Teatrului Naţional era o bancă cu un tei. Le-am spus „uite, pe banca aceea mergeţi şi vorbiţi”. Să nu se mai certe în teatru. N-au zis nimic. Coşeriu era monarhist, altul era PRM-ist. Ei, când se în tâlneau cei doi se lăsa cu scântei!