Pentru credincioși, primii oameni de pe pământ au fost Adam și Eva, acestea fiind și primele nume purtate de oameni. Un etimolog ar privi însă aceste nume dintr-un unghi mai degrabă simbolic. Chiar Biblia spune că „Adam” înseamnă „om”. De Eva nu zice. În ebraică, „adam” însemna „a fi roșu”, sens care poate fi legat de culoarea feței omului viu, iar „adamah” însemna „pământ”, deci materialul din care ar fi fost făcut primul om. În akadiană, limbă înrudită cu ebraica, „adamu” însemna „a face”, sens care rămâne apropiat. „Eva” pare să provină din ebraicul „chawah”, „a respira” sau din „chayah” – „a trăi”. Orice etimolog va confirma că numele de azi provin din poreclele de ieri, din locurile de proveniență ale oamenilor, din ocupații, din trăsături fizice sau alte asemenea. Și numele noastre, românești, au povești interesante. Pe care le vom depăna mai jos.

Apartenența la un clan
Firește, nici prin gând nu ne trece să vorbim despre toate. Un proiect de realizare a unei hărți a numelor românești s-a încheiat după ce a inventariat 130.000 de nume de familie și fără a fi avut pretenția a fi făcut un nomenclator complet. Deși unele par vechi cât lumea, de e nevoie de talentul unui etimolog vechi în meserie pentru a-i desluși originea, numele de familie au de fapt o istorie destul de scurtă. Pe vremuri, numele de familie desemna apartenența la un clan sau un trib, dar era folosit în cazuri rarisime, doar atunci când identificarea persoanei era imposibilă altfel sau când renumele acesteia era atât de mare, că se simțea nevoia de a fi accentuat. Documentar, numele de familie este atestat din sec. XI, când nobilii venețieni încep să adauge la numele propriu încă unul, dar folosirea sa rămâne sporadică.

Din 1787
La mijlocul mileniului trecut, puțini erau cei care aveau un nume de familie în Europa de Vest, iar în cea estică, nici atât. În partea noastră, numele de familie a devenit obligatoriu abia în 1787, când împăratul austriac Iosif al II-lea l-a introdus în actele oficiale, plecând de la certificatul de botez. Asta se întâmpla însă numai în Ardeal. În Moldova și Muntenia e greu să spunem când a devenit obligatoriu. De fapt, cam niciodată, legal vorbind. Numele de familie a început să fie uzitat abia pe la jumătatea sec. XIX. Primul Cod Civil îl atestă, la 1864, dar nu îi dă o notă de obligativitate.

Cu de la sine putere
O lege a numelui, care se dovedea necesară, apare în 1895. Rolul ei nu a fost însă de a da tuturor un nume de familie, ci doar de a împiedica schimbarea prea ușoară a acestuia. Se știe că marele nostru povestitor, Ion a lui Ștefan a lui Petrea Ciubotariul și-a luat numele de „Creangă” de la bunicul său, cu de la sine putere. Numele ăsta însă a început să-l poarte abia după ce s-a înscris la seminarul din Fălticeni. Pe când urma cursurile școlii domnești de la Târgu Neamț, îl chema Ion Ștefănescu. Pe neamurile lui din Humulești le cheamă Ștefănescu sau Ciubotaru.

„Fiul lui”
Foarte multe nume românești, ca și în cazul altor popoare, înseamnă pur și simplu „fiul lui”. Georgescu, Florescu, Ionescu sunt fii lui George, Florea, respectiv Ion. Nu degeaba cele mai întâlnite nume de familie sunt Ionescu și Popescu. Ion este cel mai comun nume de botez, iar preoții ortodocși au, prin tradiție, numeroși copii, deci urmași, tot înainte. Sufixul „escu”, ca și derivatul său „ăscu” au exact acest sens, de fiu al cuiva sau, mai exact, de aparținător al cuiva. Faptul că pe țiganii din Zanea sau Grajduri îi cheamă, în proporție de 90%, „Stănescu” se explică prin faptul că ei fie au fost robii unui boier Stan, fie s-au așezat pe moșia acestuia, ca meșteșugari nomazi. Sunt „țiganii lui Stan”. În categoria asta se înscriu și numele care se termină în „vici”, fiind vorba fie de persoane de origine slavă, fie cu nume slavizate. Biserica ortodoxă s-a dezvoltat sub o puternică influență slavă, iar primele registre de stare civilă au fost caietele de botez din biserici. Din limba slavonă folosită în biserică provin și multe terminații în „ci”.

Origine grecească
„Eminovici” este de fapt „Eminescu” românesc, nu înseamnă că poetul național ar fi vreun alogen ajuns în Bucovina noastră cine știe de unde. „Leibovici” al lui Caragiale este însă, indiscutabil, evreu. Cea mai simplă diferențiere este rădăcina cuvântului. Dacă este germanică, precum „leib”, de la „lieben” – a iubi, în nemțește, este vorba, cel mai probabil, de un evreu. Idișul vorbit de evrei are la bază limba germană, deci și numele germanice terminate în „ci” desemnează, foarte probabil, evrei. Dar nu obligatoriu, așa că mai bine consultați un etimolog înainte de a-l întreba pe vecin când e Hanuka la el. Terminația „ache”, des întâlnită la numele românești, desemnează o origine greacă. Andarache, Mandache, Țifache etc. sunt, fără excepție, greci la origine, terminația provenind din cea grecească, „akis”, românizată. La fel și terminația „poulo” sau „polos”. Sunt reminiscențele secolului fanariot din istoria noastră. În general, „ache” desemnează urmașul unui grec de rând, iar „polo” – un grec cu sânge albastru. Din nou, întrebați un specialist înainte de a-l lua la mișto pe vecin sau de a vă înclina în fața lui.

Loc de proveniență
Sufixul „eanu” are sensul de loc de proveniență. Munteanu e unul venit de la munte, Prahoveanu are un bunic de prin Prahova, Hațeganu este evident provenit din Țara Hațegului, Sadoveanu – din Sadova și așa mai departe. Nu întâmplător, în Ardeal sunt numeroși locuitori care poartă numele de „Moldoveanu”. Atunci când, acum câteva sute de ani, vreun Ion din Focșani a ajuns la Sibiu să vândă țuică și a rămas acolo, faptul că era suficient de ciudat pentru a deveni poreclă și apoi, nume de familie. Ionilor din Sibiu nu avea rost să li se spună „Ardeleanu”, că doar toți erau din Ardeal. I-a chemat „Ardeleanu” doar atunci când s-au mutat în Moldova sau Țara Românească.

Ocupații
A treia mare categorie de nume de familie, de fapt și cea mai numeroasă, constă în numele care desemnează ocupații, porecle sau evenimente. Aceasta era și cea mai simplă modalitate de a diferenția doi Ioni din Ciuca Măcăii. Unul era Argatu, altul Arnăutu, altul Olarul, al patrulea Văcaru, al cincilea Ciubotaru și tot așa. De fapt, e chiar fascinant să iei un nume oarecare și să-l cauți prin dicționar, să vezi de la ce provine. Botezatu a avut un străbunic care s-a botezat în altă credință decât restul satului. „Mazilu” vine de la un mazil, dar nu vă gândiți la sensul cunoscut, de domnitor scos din scaun. Ăla de obicei era și omorât, așa că nu prea avea cum să-și dea numele mai departe. Mazilii erau mici boieri, stăpâni pe câte vreo jumătate de sat, fără funcții publice sau chiar boieri doar nu numele, care își câștigau existența slujind drept călăreți. Un alt sens al termenului este de persoană însărcinată cu strângerea birurilor, vătășel sau zapciu. Iar exemple de acest gen se mai pot da o mie și unul.

Nume de botez
O discuție similară se poate purta și pe seama numelor de botez. Teoretic, acestea ar trebui să fie cele mai apropiate de rădăcinile neamului nostru, pentru că numele de familie desemnează de multe ori, așa cum am văzut mai sus, locul de origine. „Ion Rusnacu” ar putea fi, de fapt, „Ivan Rusovici”, tradus în românește. Dar ”Gherghina Afloarei” am băga mâna în foc că e româncă 100%. Din păcate, nu știm cum sunau numele dace, în afară de Decebal, Burebista, Dochia sau Argedava. Majoritatea numelor dacice nu s-au păstrat, sau ne-au parvenit doar prin traducerile altora, pentru că dacii aveau o problemă cu scrisul. „Decebal” este, de exemplu, cel mai probabil, doar o poreclă „dece” = „zece”, iar rădăcina „bal” poate desemna pe cineva puternic, voinic, curajos. Un fel de „balaur” sau numele zeului „Baal”, zeu al războiului. Deci, ar însemna ceva gen „Cel puternic cât zece zei ai războiului”. E doar o ipoteză, firește.

De la flori
Ce știm, în privința numelor de botez românești este că românul a preferat în toată istoria sa, numele de flori. „Călin”, „Mugur”, „Codrin” sau „Mălin” pentru băieți, „Gherghina”, „Floarea”, „Salcia” sau „Sânziana”, pentru fete. Există și „Barbu” sau „Steluța”, provenind din „barbă”, „bărbat”, respectiv din „stea”, ca poreclă desemnând o fată strălucitor de frumoasă, dar ele sunt încă mai rare. Sub influența creștinismului, românul a preluat numeroase nume din panteonul biblic, gen „Ion”, „Gheorghe”, „Filip”, „Pavel” și tot așa. Românul are, în domeniul numelor de botez, de ales între numele laice și cele calendaristice, desemnând diverși sfinți. Specialiștii care le-au numărat au ajuns la concluzia că numele laice sunt mult mai numeroase, dar mai rar folosite. Cele desemnând sfinți sunt mai rare, dar folosite des. Firesc, pentru că nu ne imaginăm pe cineva purtând numele de Pafnutie sau Habacuc, ca în Topârceanu, dar Gheorghe ne sună mult mai familiar decât Mălin.

Atipice
Am mai spune că, în afară de numele florale, des întâlnite, sau de cele „sfinte”, încă mai frecvente, mai găsim în românește nume atipice. Acum sunt rare, dar dacă dăm timpul înapoi cu o sută de ani, ne-am împiedica de ele la tot pasul. Pe la începutul secolului trecut, o lege îi obliga pe românii din Ardeal să-și boteze copiii cu nume maghiare. De fapt, nu chiar așa, dar pe aproape. Dacă îmi botezam copilul „Mihai”, în acte era trecut direct „Miklos”. În loc de „Ștefan” se scria ”Isztvan”. Și tot așa. Ca urmare, românii și-au adus aminte că se trag din romani și au început să-și boteze copiii „Cezar”, „Adrian”, „Traian”. Tradu în ungurește, dacă poți! Așa s-au născut un Ovidiu Iuliu Hațegan, Iuliu Maniu sau Octavian Goga. „Sextil” sau „Septimiu” desemnau, în fond, numărul de ordine al copilului. ”Dom’ jandarm, i-am zis Sextiliu că e al șaselea. Nu știam că pe ungurește se spune «hat», că îi ziceam Hat Popescu, mânca-ți-aș”.

Mode temporare
De numele „moderne”, nu zicem nimic. Daria, Debora, Mirabella, Andreas, Ricardo, Orlando sau Yvonne sunt doar mode temporare. Mâine, ele vor apărea doar ca ciudățenii, cum ne par acum Portocala sau Mercedesa.

Cele mai frecvente nume de botez
V-ați întrebat vreodată care este cel mai folosit nume de botez? Poate că da. Specialiștii au făcut-o, în orice caz. Vă prezentăm cifrele care apare într-un studiu cât se poate de serios, cu rezerva că le-am crezut pe cuvânt. Dacă ne uităm în jur, la cei pe care îi cunoaștem, am zice că experții au dreptate. Experții sau băieții de la ultimul recensământ, că probabil de acolo vin datele.