De vreo câteva zile încoace, unul dintre subiectele aflate pe agenda publicului a ajuns să fie o inițiativă a ministrului culturii, Vlad Alexandru. N-ați auzit probabil de el până acum, dar cu ideea lui a reușit să ocupe prima poziție în jurnalele de știri și să fie dezbătut până și pe Facebook, ceea ce nu e chiar de ici, de colo. Ministrul a venit cu ideea unei subscripții publice pentru cumpărarea unei sculpturi – „Cumințenia Pământului”, realizată de Brâncuși. Lucrarea este din seria din care fac parte și „Sărutul” sau „Rugăciunea”, printre cele mai reușite opere ale sale. Realizată în 1907, sculptura a fost vândută de Brâncuși unui prieten, Gheorghe Romașcu. Statul comunist i-a confiscat-o. Moștenitorii au reușit să o recupereze în 2008, după un lung proces cu statul român și au scos-o la vânzare. De aici, și apelul ministrului la public.

11 milioane de euro
Ce înseamnă totuși o subscripție publică? Pe scurt, înseamnă ca oamenii de rând să pună mână de la mână pentru a plăti o factură pe care ar trebui să o plătească alții, de regulă, statul. Legile noastre spun că atunci când un bun de patrimoniu este scos la vânzare, că e castelul Bran, că e o brățară dacică sau „Cumințenia Pământului”, Ministerul Culturii are drept de preempțiune. Adică proprietarul bunului este obligat să negocieze întâi cu ministerul și, doar dacă nu cad de acord are dreptul să caute un alt cumpărător. După negocieri, s-a ajuns la un preț de 11 milioane de euro. Se plecase de la un preț de 20 de milioane de euro, iar Alexandru s-ar putea să fie al cincilea ministru al culturii care negociază cumpărarea sculpturii. Pentru o lucrare din epoca de glorie a lui Brâncuși, 11 milioane e chiar rezonabil. Mai ales că legenda spune că sculptura a fost realizată dintr-un bloc de piatră scos de Brâncuși din catacombele Parisului.

Contribuție publică
Astă vară, o versiune timpurie a sculpturii „Muza adormită” a fost vândută la New York pentru 9,1 milioane de dolari. O versiune timpurie, adică o schiță, ca să zicem așa. O copie a „Sărutului” s-a vândut cu 8,6 milioane dolari. „O muză” a costat 12,4 milioane de dolari. „Madame L.R.” a costat 26 de milioane de euro și mai putem da o groază de exemple.
Ei, ministerul nostru a reușit să găsească prin pivnițele mucezite ale bugetului 5 milioane de euro. Pentru alte 6 milioane de euro, face apel la mila publică. Dacă fiecare familie de români ar da un euro, s-ar strânge banii. Dar e normal așa ceva, dom’le? După ce că statul ne jumulește mai ceva ca un hoț la drumul mare, mai vrea și bacșiș din economiile noastre? Păi, să vedem. Și nu departe. Pe-aici, pe lângă noi.

Populația și regele
Știți Teatrul Național, nu? Arată fain. De fapt, e considerat unul din cele mai frumoase teatre din lume. Ei bine, dacă era în nădejdea statului, trupele ieșene ar fi jucat la iarmaroace și bâlciuri. După ce a ars teatrul de lemn din Copou, de pe amplasamentul actualului palat al Universității, primarul Vasile Pogor a făcut apel la public pentru construirea altuia. Apelul a fost lansat în 1888. În 1897, teatrul era gata, cu arhitecți vienezi și decoratori în aur din import. Mă rog, a băgat și regele Carol mâna adânc în buzunarul lui. Dar nu în cel al statului.

Monumente importante
Tot așa a băgat regele mâna în buzunar și pentru a completa sumele strânse, tot prin subscripție publică, pentru realizarea statuii lui Miron Costin sau a lui Alexandru Ioan Cuza din Piața Unirii. Statuia lui Ștefan cel Mare de la Palat a fost realizată tot prin subscripție publică. Obeliscul Leilor din Parcul Copou, la fel. Statuia lui Mihail Kogălniceanu din fața Universității, cea a lui Mihai Eminescu de la Fundație, tot așa. Monumentul Eroilor de pe dealul Galata a fost construit după planurile lui Henri Coandă, pe un teren donat de primăria condusă pe atunci de Osvald Racoviță. Firește, tot prin subscripție publică. De fapt, ne e și teamă să continuăm. S-ar putea să ajungem la concluzia că tot ce e monument important în orașul ăsta a fost făcut din banii ieșenilor și vreo donație regală de încurajare a inițiativei locale.

Și biserici
Și nu doar monumentele. Abia construită în 1830, Biserica Lipovinească de pe malul actual al Bahluiului, a fost aproape ruinată de cutremurul din 1838. Încă 6 cutremure puternice în următorii 30 de ani aproape au pus-o la pământ. Pentru reconstruirea ei, s-a făcut subscripție publică. Și atunci, ca și acum, pe lipovenii din Iași îi numărai pe degete. Dacă era să se facă doar pe banii lor, nu se mai reconstruia niciodată. Dar ieșenii au dat cu drag bani pentru reconstruirea bisericii. A durat 10 ani, dar s-a făcut. Și există și azi. Capac ar putea pune Biserica Banu. Construită în 1705 și reconstruită în 1800, ea a fost zidită a doua oară tot prin subscripție publică. Dacă mai spunem că era cunoscută în epocă drept „biserica calicilor”, e cam clar cine au fost principalii contribuabili, nu?

Nu mai funcționează
Pe scurt, cândva era firesc să se organizeze o subscripție publică pentru cam orice lucrare mai importantă. Anii comunismului ne-au obișnuit să recităm în gând bancurile cu statuia și cu timpul ori de câte ori auzim că statul are nevoie de bani. Le știți, nu? „Statu’ ia tot”, așa că „’T-im’p… mea”, dacă nu ne cenzurează de la tipografie. În 2005, când prefectul de atunci, actualul deținut Radu Prisăcaru, a făcut apel la mila publică pentru susținerea lucrărilor de la Palatul Culturii, rezultatul a fost zero. S-a organizat și un bal al Palatului, fiind invitată principesa Margareta și soțul ei, Radu. S-a strâns cât la o nuntă și abia s-au acoperit cheltuielile de organizare. A încercat și Consiliul Județean Suceava aceeași mișcare pentru reabilitarea Cetății de Scaun, cu același rezultat. Noroc de fondurile europene.

Puțin și-n țară
De fapt, e cam greu să dăm exemple de subscripții publice reușite. Poate cea organizată în 2012 de ziarul „Timișoara”, primul ziar „liber” de după 1989. Grav lovit de criză, ziarul a făcut apel la public pentru a-i sprijini apariția. Încă apare, deci s-ar părea că a mers. În Vrancea, s-a făcut subscripție publică pentru cumpărarea casei lui Dumitru Pricop, considerat cel mai mare poet al județului. Casa Memorială „Dumitru Pricop” va fi deschisă pe 21 mai. La Iași, nu știm nicio subscripție reușită, după 1989. Comunismul ne-a sărăcit și ne-a făcut egoiști. Așa am rămas.

Ar fi pe ce
Iar cauze nobile pentru o subscripție publică ar fi multe. Filarmonica stă să se dărâme. Muzeul de Științe Naturale, la fel. Opera își ține spectacolele la Teatrul Național, neavând un sediu propriu. Ar putea fi construit prin subscripție publică. Din păcate, pentru oricare din aceste trei investiții, sumele necesare se măsoară în milioane de euro. Ar fi nevoie de o donație de cel puțin zece euro pe cap de ieșean, de la pruncii născuți azi, până la pensionarii care își desfac batista pentru a scoate bani de o pâine. Cam greu…