În fiecare an sunt câteva zile pe care mii de oameni le așteaptă cu înfrigurare: Crăciunul, Paștele, Sărbătorile Iașului și cel puțin alte 12 zile de peste an. Sunt săracii Iașului, iar zilele în cauză sunt cele în care își primesc ajutorul social sau pachetele cu alimente din partea autorităților locale. În trei ani din patru, aceste momente trec aproape neobservate. În al patrulea an, întotdeauna în preajma alegerilor, politicienii din opoziție le redescoperă și începe scandalul. Șeful acelei autorități locale este acuzat că prin aceste ajutoare își cumpără voturile, profitând de sărăcia oamenilor. Nici nu contează care este partidul la putere și care cel din opoziție la nivel local. Problema se pune la fel oriunde. Ce nu am prea văzut însă, au fost soluțiile concrete ca acest lucru să nu se mai întâmple. Probabil nici nu sunt căutate, că săracii sunt un bazin electoral sigur pentru oricine este dispus să cheltuiască niște bani.

Scurtă teorie
Toată această poveste pleacă de la teoria statului asistențial, la putere acum în toată lumea civilizată. Statul își asumă asigurarea unui minim pentru toți cetățenii. În Constituția noastră scrie negru pe alb că „statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent”. Este obligat, nu i se recomandă sau ceva în stilul ăsta. Că pentru unul „decent” înseamnă o pâine și un acoperiș, iar pentru altul decența înseamnă de la Lexus și vilă cu două etaje în sus, e altă discuție. Cert e că orice stat, inclusiv al nostru se află într-o dilemă cumplită: dacă dă ajutoare cât să poată supraviețui oricine, încurajează nemunca; dacă dă sub minimul de supraviețuire, apare riscul ca unii oameni să moară literalmente de foame. Avem exemple oriunde lângă noi. Să zicem, un metalurgist care lucrează la Fortus. Are 45 de ani, o nevastă pe care a cunoscut-o la locul de muncă și doi copii care nu au terminat încă liceul. Oficial, nea Vasile lucrează, dar nu a mai văzut o leafă de un an. Nu ia șomaj, că are loc de muncă. La 45 de ani, nu-l mai angajează nimeni, așa că nu are cum să plece. Vorbim de un om sănătos, dornic de muncă, nu de un bolnav care nu poate și nici de un pomanagiu care nu vrea. Iar ca nea Vasile sunt mii. Ce faci cu ei?

Economie socială
E o întrebare la care până acum a fost găsit un singur răspuns: așa-numita economie socială. Noi suntem încă la începuturi în acest domeniu, dar să nu uităm cât avem de recuperat față de experiența altora. Pe scurt, acest concept presupune ca o autoritate publică sau un ONG să-și asume finanțarea unei activități nu neapărat profitabile, dar care se poate autofinanța până la un punct și care le poate da acestor oameni sentimentul unei utilități reale. Primăria Iașului a pornit trei astfel de proiecte până acum: o spălătorie, o firmă de catering și una de fotocopiere. Nu trebuie să fii super-calificat pentru a lucra în așa ceva. Nu câștigi mult, dar îți asiguri traiul. Cele trei proiecte, făcute pe bani europeni sunt abia la început și sunt o picătură într-un ocean. Dar ideea de economie socială a prins, iar municipalitatea este doar unul din organismele care se ocupă cu așa ceva. Centrul Diecezan Caritas, al Episcopiei Romano-Catolice, a lansat și el un proiect de catering, care asigură servicii și pentru familii întregi, prea ocupate pentru a-și găti singure, dar care s-au săturat de pizza și ciorbă de burtă la restaurant.

Caritate și afacere
Astfel de proiecte se află la jumătatea drumului între caritate și afacere. Se adresează celor pe care piața muncii îi respinge, care care nu s-au resemnat încă. Iar astfel de activități pot fi imaginate în aproape orice ține de sectorul terțiar, cel al serviciilor: curățenie, mâncare, spălat, călcat, cusut, plimbat câinele, adus copilul de la școală, în general în orice omul grăbit de azi ar prefera să nu facă. În țările vestice, sectorul terțiar are un aport de 70-80% în PIB. Industria și agricultura, primele două sectoare ale economiei contribuie mult mai puțin. În super-industrializata Germanie, 71% din PIB este reprezentat de servicii, 28% – industria, iar agricultura dacă aduce 1%. În România, procentul corespunzător este de doar 50%. Altfel spus, este loc de încă 20-30% din PIB pentru sectorul terțiar. Iar exact acesta este locul în care economia socială poate acționa.