Acum două săptămâni, Florin Buțura inaugura plaja cu muzică, animatoare și spuma-party. Cine e Buțura? Despre ce plajă e vorba? Nu, nu e noul primar din Constanța, Mangalia sau alt oraș de pe litoral, ci primarul orașului Ștefănești din județul vecin nou, Botoșaniul. Iar plaja pe care a inaugurat-o este cea de pe malul Prutului, de la Stânca Costești. Acolo unde e barajul care ferește de inundații toată valea Prutului. Știrea asta ne-a pus nițel pe gânduri, mai ales că ne suna teribil de cunoscută. Pe urmă ne-am dat seama de ce. Pentru că exact aceeași distracție estivală sau de weekend era cândva accesibilă și ieșenilor. Ați auzit de scăldătoarea Ungheni? Despre ea vom vorbi mai jos. Despre principala distracție a străbunicilor noștri. Noi ne petrecem sfârșitul de săptămână pe Bucium sau la Breazu. Ei luau trenul de plăcere până la Ungheni. Plaja Ungheni a fost una din multele realizări pentru care Nicolae Gane merită mai mult decât un simplu bust în curtea primăriei.

Nisipul cel mai fin

Până să apară căile ferate, ieșenii aveau puține posibilități de mișcare în afara orașului. Vacanțele lungi și le făceau la băile Strunga. Sfârșiturile de săptămână, mai prin preajma târgului. Scăldătoarea de la Ungheni, în fond nimic altceva decât o plajă și niște cabine de lemn pentru ca doamnele să se poată îmbăia fără ca trupul să le poată fi văzut de bărbați, au fost amenajate de pe vremea lui Mihalache Sturza, pe la 1840. Corupt până în măduva oaselor, vânzând titluri de boier cu nemiluita, a fost totuși un domnitor deosebit de activ și dornic să modernizeze Moldova. Pietruirea drumurilor și primul proiect pentru introducerea căii ferate i se datorează. A fost suficient de isteț ca să observe că Prutul este în fond un râu de munte, care aduce cu el și îl presară prin meandre un nisip mai fin decât cel al plajelor Mării Negre. Un astfel de cot în care se aduna nisipul, era la Ungheni. Iar amenajarea unui loc de vilegiatură săptămânală a fost ușoară pentru Sturza. Boierii mergeau cu trăsura, târgoveții, cu poștalionul. Iar încet, încet, scăldătoarea a devenit stațiune în toată regula.

Trenul de plăcere

Acest lucru s-a întâmplat pe la 1870, când Nicolae Gane, primar al Iașilor, a stat pe capul omologului său din Ungheni, să amenajeze plaja ca lumea. Iașul venea cu asistența tehnică, materiale și lucrători, ajutând la amenajarea plajei, a locurilor de acces la apă și la rezolvarea formalităților de acces la râu, care pe atunci era frontieră cu Rusia țaristă. Negustorii locali, mai ales evrei, au deschis primele localuri, iar în Ungheni s-au construit până și hoteluri. Da, în comuna aia prăfuită de acum. La 1874, s-a introdus și trenul de plăcere Iași – Ungheni, cu vagoane deschise. Biletul era scump. Chiar foarte scump: 1 leu și 50 de bani, echivalentul de azi a vreo 85 de lei. Cu toate acestea, trenul mergea plin, cu 30-40 de vagoane, față de un singur vagon cât are trenul de azi. E drept, pe atunci un vagon avea o capacitate de doar vreo 30 de locuri, dar tot însemna că în fiecare weekend 1.000 de ieșeni fugeau din oraș către plaja Ungheni.

Stațiune în toată regula

La coborârea în gară, începea distracția. În gară, trenul era așteptat de un taraf de lăutari. La doi pași, într-o grădină amenajată ca locantă, alt taraf. Încă unul pe malul Prutului, pentru cei care se plimbau cu barca pe apă. Satul avea restaurante cu grădini de vară, iazuri cu crapi, știuci, cegi și somni, spre bucuria pescarilor. Alte iazuri, amenajate ca ștranduri, erau destinate copiilor și femeilor, apa fiind adusă din Prut. Distracția nu însemna numai pescuit și plajă. Se organizau excursii prin împrejurimi, spre Bosia și Bohotin, unde se înjunghia câte un harbuz și se lua o cină la lumina lumânărilor verzuri, cu parfum de mentă, patent local. Alte plimbări se făceau peste Prut, în orașul rusesc Ungheni, căci Gane aranjase cu autoritățile țariste să nu insiste cu pașapoartele. Se făceau plimbări cu barca de-a lungul Prutului, sau chiar excursii în toată regula, spre Galați, căci Prutul era navigabil sau spre Sculeni, unde era amenajată altă plajă.

Eforia Moldovei

Stațiunea Ungheni a atins culmea gloriei în perioada interbelică. Basarabia revenise la România, județul Iași cuprindea și o parte din malul stâng al Prutului, inclusiv târgurile Ungheni, Sculeni și Izvoarele din Basarabia. E drept, înspre vest, județul se termina la Târgu Frumos, de unde începeau județele Baia și Roman, iar Hârlăul era în județul Botoșani, dar ăsta e alt subiect. Pe atunci, peste Prut erau peste 20 de poduri rutiere și de cale ferată, așa că Ungheniul și celelalte stațiuni de pe malul Prutului aveau clienți de peste tot. Se organizau baluri la hotelul Arghir sau la Pavilion, Ungheniul devenind un fel de Eforie moldovenească. De fapt, tot Prutul ieșean era un fel de litoral, fiind amenajate astfel de stațiuni la aproape fiece cot al râului, până la Trifești, care concura cu Ungheniul la banii ieșenilor. Totul s-a făcut praf după război. Pierderea Basarabiei, restricțiile impuse de regimul de frontieră, au dus la abandonarea stațiunii, din care nu a mai rămas practic nimic.

La plajă, cu buletinul

Ce mai este totuși? În Ungheniul nostru, nimic. În cel de „dincolo”, în 2012 s-a redeschis plaja. Doar că accesul este extrem de dificil. În zona de frontieră, deci și pe plajă, se intră doar cu acte de identitate sau cu permisul de mic trafic de frontieră, chiar dacă te duci doar ca să faci plajă. Iar pentru un permis de frontieră îți trebuie buletinul, o cerere-tip și certificatul de naștere. Iar permisul se eliberează după 10 zile. Iar ca să treci granița, stai vreo două ore în vama românească. Parcă e cam mult, pentru a merge la plajă la 20 km de Iași.