În martie anul trecut, inimile românilor iubitori ai trecutului au tresărit de bucurie atunci când BBC a publicat un top al celor mai frumoase teatre din lume. Era Ziua Internațională a Teatrelor, iar compania media britanică le-a cerut vizitatorilor site-ului său să voteze topul celor „șapte teatre care îți vor tăia suflarea”. Pe primul loc a ieșit, firește, o scenă britanică, Bristol Hippodrome. Trecând peste faptul că are o sală imensă, de aproape 2.000 de locuri, nouă nu ne-a făcut cine știe ce impresie. E o clădire drăguță, dar cam atât. Decorațiunile lojelor nu se potrivesc cu cele ale tavanului, reflectoarele zgârie ochii atunci când ai locuri la lojă sau balcon, iar intrarea se face printr-o ușă de-a dreptul banală, aflată la parterul unei clădiri cu nimic mai frumoase decât cele de pe Cuza Vodă. Ar fi fost totuși culmea ca un top britanic să nu înceapă cu un teatru englez, nu? Englezii sunt suficient de țâfnoși și de mândri pentru a se crede buricul pământului în orice privință. Ce ne-a bucurat pe toți a fost că locul al doilea în top a fost ocupat de Teatrul Național din Iași. Într-un alt top, biblioteca Universității Tehnice din corpul A al Universității „A.I. Cuza” a fost votată ca fiind cea mai frumoasă bibliotecă din lume. În niciunul din cazuri, nu a intrat în top nicio altă clădire din România. Pe lângă astfel de minunății trecem zilnic, aproape fără să le băgăm în seamă. Sunt doar două dintre monumentele pe care ar trebui să le promovăm în lumea întreagă.

Emblema unei epoci
Fără doar și poate, Teatrul Național trebuie să fie în capul listei. Nu pentru că ar fi neapărat mai frumos decât biblioteca Universității Tehnice, dar este mult mai vizibil. Nu poți să treci pe lângă el și să nu-l remarci. Așa cum se prezintă acum, Teatrul este emblema unei epoci de mult apuse, în care oamenii politici își jertfeau propria avere pentru a face ceva și în care niciun potentat al zilei nu se gândea să se plângă de „greaua moștenire” și să spună că cel dinainte a făcut numai prostii, ci prelua din mers ce rămăsese neterminat, pentru a pune încă o cărămidă. Nu se gândea nimeni să înceapă numai ce poate inaugura în mandatul său.

Și-a pus gaj averea
Primul teatru ieșean a fost deschis de Vasile Alecsandri în 1840, în Copou, în casa agăi Costache Lăscărache. Din păcate, acesta nu a rămas în memoria publică nici măcar printr-un nume de stradă sau o placă memorială, deși a renunțat la un adevărat palat pentru ca Iașul să aibă teatru. Un incident nefericit avea să reprezinte actul de naștere al actualului teatru. Clădirea inițială a ars în 1888, iar ieșenii au rămas fără teatru, pentru că cel de varietăți fusese demolat în 1869. Primarul Scarlat Pastia a oferit actorilor un spațiu în Hotel România, situat pe latura sudică a actualei Piețe a Unirii. Pentru amenajarea sălii, primarul și-a pus gaj propria avere.

O legendă urbană
După el, Vasile Pogor a luat decizia construirii unui nou teatru, după planurile prezentate de doi arhitecți vienezi. Pentru asta, consiliul comunal a aprobat demolarea chiar a sediului primăriei și mutarea acesteia în actualul sediu, pus la dispoziție de boierii Rosetti-Roznovanu și cumpărat de stat în 1891. Lucrările de construire a teatrului au durat doi ani, clădirea fiind inaugurată de un al treilea primar, Nicolae Gane. Legenda spune că, necunoscând Iașul, arhitecții au așezat din greșeală clădirea cu spatele spre strada Cuza Vodă. E doar o poveste, pentru că așezarea Teatrului față în față cu Mitropolia a fost decizia consiliului comunal, ca și amenajarea scuarului care există și azi.

Nu e în turul oficial
Ani mai târziu, mănăstirea Dancu, ce se afla în stânga teatrului, a fost demolată, clădirea găsindu-și locul definitiv în spațiul ieșean. Teatrul este una dintre ultimele clădiri realizate în stil rococo în Europa, dacă nu cumva chiar ultima, iar decorațiunile interioare îi asigură locul binemeritat în topul făcut de britanici. Ce nu reușim să înțelegem este de ce până acum Teatrul nu a fost inclus într-un tur oficial al Iașului. Turiștii îl pot vizita, dar numai ocazional, la cerere, ceea ce complică inutil lucrurile. Nimic nu ar fi mai simplu ca organizarea unor tururi ale clădirii, în zile și la ore clar stabilite. Mușterii s-ar găsi fără probleme.

Contemporane
Biblioteca Universității Tehnice este cumva contemporană Teatrului. Dacă teatrul a fost inaugurat în 1896, Palatului Universitar, unde se află biblioteca, i-a fost tăiată panglica în 1897. Legătura între cele două clădiri este încă și mai strânsă, la nivel simbolic, dacă ne gândim la faptul că Palatul Universitar a fost construit pe locul fostului Teatru Mare, cel ars în 1888 și al Școlii de Belle-Arte.

În compensație
Construirea unei universități a fost una dintre modalitățile prin care principele Carol a înțeles să recompenseze Iașul pentru cedarea poziției sale de capitală de stat în favoarea Bucureștiului. Reconstruirea Mitropoliei, găsite de Carol în ruină, statuile lui Cuza sau Miron Costin au fost alte lucrări publice făcute în același scop. Dacă Teatrul a fost construit după planurile a doi vienezi, Palatul Universitar a fost construit după planurile unui francez, Louis le Blanc într-un stil amestecat, mult iubit de ieșeni: cel clasic, combinat cu cel baroc.

Bibliotecă din 1948
Piatra de temelie a fost pusă în 1892, în prezența prințului moștenitor Ferdinand. Dacă săpăm sub Aulă, am găsi-o. Clădirea a fost inaugurată de regele Carol I și regina Elisabeta. Era și timpul, pentru că Bucureștiul avea deja un palat universitar, construit încă de Alexandru Ioan Cuza. Biblioteca în sine (foto sus), ca spațiu, există așadar din 1897, iar printre cărțile ei s-au ținut ședințele Ministerului de Război în timpul refugiului la Iași, pe când Bucureștiul era ocupat de nemți. A primit actuala destinație, de bibliotecă a Universității Tehnice în 1948, dar și-a păstrat același aer clasic recunoscut acum de topurile internaționale. Din păcate, ca și Teatrul, nu este accesibilă turiștilor. E o reținere în fața vizitatorilor ocazionali pe care nu reușim să o înțelegem și pace. La urma urmei, până și Palatul Buckingham, reședința reginei Marii Britanii, este accesibil publicului larg, timp de două luni pe an, în vacanța de vară. De ce n-ar putea fi vizitată și biblioteca noastră, tot în vacanță? Evident contra-cost, bani care să fie utilizați exclusiv pentru conservarea și întreținerea sa.

Grec la origini
Biserica mănăstirii Trei Ierarhi are, poate, cea mai spectaculoasă istorie dintre monumentele Iașului și cea mai învăluită în legende. Și, ca să fim cinstiți, este cel mai puțin românesc monument din Iași. Mănăstirea a fost construită de un domnitor grec după tată, Vasile Lupu, zis „Armeanul”. Nu avea sânge armean, dar pentru moldovenii de acum 400 de ani, tot ce era măsliniu la față și nu era țigan, sigur era armean. Nu de alta, dar armeni existau deja în Iași, pe ulița care încă le poartă numele, iar grecii aveau să devină o prezență vizibilă mai târziu. Biserica ar fi fost una ca oricare alta, dintre multele construite de domnitorii Moldovei, dacă Vasile Lupu nu ar fi vrut să o facă nemaivăzută.

Acoperită cu aur
Puțini știu că reliefurile care o acoperă și care au făcut-o unică, au fost făcute de sculptori… turci. Moldovenii de atunci nu prea le aveau cu sculptura, iar domnitorul nu a putut găsi pietrarii pe care îi dorea decât la Constantinopol. Ca urmare, și modelele decorative sunt curate arabescuri, motivele folosite fiind mai cu seamă armenești, georgiene, persane, arabe și turcești. Se acceptă azi că aurul care o acoperea la sfințire, în 1635, nu e o legendă, deși mai sunt istorici care apreciază că de fapt ar fi vorba de o greșeală de traducere. Totuși, au fost găsite urme de aur, mai ales în partea de jos a pereților și în pridvorul bisericii, deci se poate presupune că aurul a acoperit-o cândva în întregime. Firește, doar sub formă de foiță, nu de placă masivă. De fapt, s-ar părea că erau acoperite cu aur doar acoperișul și partea în relief a sculpturilor, iar partea adâncită era acoperită cu albastru de cobalt, ceea ce dădea un contrast puternic, mai ales în lumina soarelui.

Distrugeri fără sens
Sigur însă este o legendă incendierea ei de tătari sau turci, pentru a aduna aurul. Cantitatea de aur care se putea strânge era prea mică pentru a justifica efortul. E drept, biserica a fost incendiată de cazaci și tătari în 1650, dar neintenționat. Ei dăduseră foc Curții Domnești, iar pălălaia s-a extins. De altfel, biserica avea să fie refăcută imediat de Vasile Lupu. Cel mai probabil, aurul de pe biserică a fost victima timpului, el risipindu-se de-a lungul secolelor. Din păcate, nu timpul, ci omul a fost cauza celei mai grele lovituri primite de Trei Ierarhi. Restaurarea făcută de francezul Lecomte de Noüy la sfârșitul secolului al XIX-lea a însemnat înlocuirea acoperișului în formă de bulbi de ceapă cu cel de acum, în pante, dărâmarea turnului clopotniță, care adăpostea primul orologiu din Iași, ca și a chiliilor sau a Sălii Gotice. Cea de acum este doar o imitație, terminată în 1960. Din cea veche au rămas doar temeliile.

Erori în lanț
Mai trist, franțuzul nu și-a bătut capul să supravegheze lucrările de restaurare a necropolei domnești, care a fost pur și simplu dărâmată, muncitorii aruncând molozul, cu tot cu oasele din morminte, pe malul Bahluiului, la gunoi. După câteva zile, un ieșean a găsit un inel voievodal și s-a dus cu el la un bijutier, să-l vândă. Istoria nu a ținut minte numele acelui bijutier, care a anunțat imediat autoritățile. Așa a fost recuperat inelul, iar după îndelungi căutări, niște resturi de veșminte domnești și încă un inel. Din osemintele celor îngropați în biserică, Vasile Lupu, soția sa Tudosca și cei doi fii, Ioan și Ștefăniță, s-au recuperat doar inelele doamnei Tudosca și fiului Ioan. Atât. Mormântul ctitorului celei mai frumoase biserici din Iași, rămasă unică în arhitectura bisericească ortodoxă, e doar un cenotaf. Nici măcar lespezile din marmură neagră nu mai sunt cele originale. România a încercat în 1991 să introducă biserica, tocmai grație unicității sale, pe lista patrimoniului cultural universal. UNESCO a respins cererea din cauza distrugerilor provocate de „restaurarea” făcută de Lecomte de Noüy. Cu toată frumusețea sa, Trei Ierarhi nu mai este autentică.