Să scrii despre 23 August la atâţia de la ultima aniversare pare a fi un demers sinucigaş, mai ales de când s-au instituit tot felul de comitete care judecă faptele care au avut loc în comunism, care cercetează anale şi îşi dau cu părerea. Din multe astfel de structuri de judecată fac parte şi tineri care nu au trăit nicio secundă teroarea comunismului, dar şi persoane care au avut beneficii substanţiale de pe urma „epocii- lumină”, iar acum le put toate şi aruncă cu glod în ferestrele de la pervazul cărora urmăreau, odată, manifestările dedicate zilei de 23 August.

Puţină istorie

Dar poate ar fi bine să începem cu momentul zero al istoriei, de la care am început să privim mai des lumina de la Răsărit şi să mulţumim tovarăşilor care ne-au salvat din jugul ocupaţiei fasciste.

Wikipedia zice (iar unii o cred) că „lovitura de la 23 august 1944 (denumită şi actul de la 23 august) a fost acţiunea prin care, la data de 23 august 1944, regele Mihai a decis demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României şi conducătorul statului, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei şi începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi de colaborare militară cu Uniunea Sovietică”. În cărţile de istorie de pe care am învăţat noi, cei oleacă mai bătrâiori, zicea că 23 August este ziua naţională a Republicii Socialiste România. Se aniversa pe atunci „Marea insurecţie naţională armată antifascistă şi antiimperialistă” din 1944, cînd România a încetat războiul antisovietic şi a întors armele împotriva Germaniei.

Pe timpurile când un întreg popor sărbătorea Ziua României astfel de poveşti nu aveau nicio importanţă. Oamenii muncii ştiau că au liber de la stat, că trebuie să petreacă şi o făceau cu simţ de răspundere. Ce-i drept, pregăteau o vară întreagă serbări dedicate Marelui Conducător, dar aveau grijă şi de sufletul lor, pe care şi-l ostoiau cu lăzi de bere turnate pe gâtlejurile înfierbântate de la sloganurile strigate cu foc.

Bumbeşti-Livezeni! Bumbeşti-Livezeni!

Aşa strigau tinerii care şi-au frânt mare parte din coloana vertebrală scobind în munte şi şi-au ofilit anii frumoşi muncind în folosul patriei pentru a tăia linia Bumbeşti – Livezeni. Calea de fier fusese începută pe vremea „burghezo-moşierimii”, până în 1944 fiind terminată circa 60% din lucrare. Brigadierilor sosiţi la 1 aprilie 1948 le-au mai rămas restul lucrării, care a fost încheiată între anii 1944-1947. Linia ferată traversa Carpaţii (Masivul Parâng), scurtând astfel distanţa de transport a cărbunelui din Valea Jiului la centrele industriei grele din Ardeal, Banat şi Muntenia. Alt efect benefic a fost decongestionarea liniei Predeal-Ploieşti şi creşterea traficului de mărfuri şi de călători dintre Oltenia şi Transilvania. Realizarea liniei ferate care lega Bumbeşti de Livezeni a presupus excavarea a două milioane de metri cubi de stâncă şi pământ pentru terasamente, construirea a şase viaducte şi poduri, 13 poduri cu deschidere mai mare de opt metri, 16 viaducte de coastă, 84 de poduri şi podeţe. Vă puteţi imagina astăzi o aşa desfăşurare de forţe?

Ei bine, în fiecare an, la 23 August, prin faţa tribunei oficiale treceau care alegorice al căror mesaj era foarte clar: „Tinereţe, hai pe şantiere”!

Agnita-Botorca

Aşa-i că nu vă spune nimic? Nici istoric, nici geografic, fiindcă Agnita este o localitate cu greu de zărit pe hartă şi greu de amintit de către cei care au părăsit-o în cautarea unor joburi mai bune prin Spania. Pe vremuri, treburile stăteau altfel. Agnita-Botorca a fost primul şantier unde a fost folosită munca voluntarilor. Pe atunci, a fi voluntar era echivalent cu o obligativitate impusă de PCR, dar cu rezultate bune în practică. 700 de oameni au trudit ca să pună în funcţiune o conductă de 55 de kilometri, care furniza Bucureştiului 450.000 de metri cubi de gaz metan zilnic, destinat industriei. Frumos!

Astăzi abia suntem în stare să branşăm vreun cartier mai de Doamne ajută! Motivul? Acelaşi de vreo 23 de ani încoace: nu sunt bani! Dar măcar ambiţie este? Sau voinţă? E clar că la defilare junii din Agnita băteau maiestuos pasul de marş, arătând Partidului şi mult iubitului Conducător realizările lor, dăruite Patriei.

Noi în anul 2000…

Pe când eram pionieri, am mers cu clasa, într-o vară, să defilăm pe faleza Dunării, la Galaţi. Era mare aniversare la Şantierul Naval de 23 August. Coborâsem din autocare mândri şi bucuroşi de excursia gratuită. Cravatele roşii ne fluturau la gât, iar în mâini aveam nuga şi portocale. Erau răsplata celor două săptămâni de repetiţii în care am cântat, am dansat, am defilat şi am învăţat tot ce se putea despre marile şantiere ale ţării. Alături de noi veniseră copii din toată Moldova, bucuroşi că-l vor vedea pe cel mai iubit Fiu al Patriei. Aliniaţi la dungă, cântam de zor un refren pe care ni-l amintim şi astăzi, dar nu pricepem mai nimic din el. „Noi în anul 2000 / Când nu vom mai fi copii / Vom face ce-am văzut cândva / Toate visele-ndrăzneţe în fapte le vom preschimba”.

Da, suna bine, însă puţin realist în anii democraţiei. Nu am făcut nimic din visele îndrăzneţe, fiindcă nu am mai avut curaj…

Pregătiri de vară până-n seară

Până aici am povestit cum defilam, dar nu am spus mare lucru despre cât repetam ca să fie bine. Cam o lună din vară. Zi de zi, cu instructori, nu de capul nostru. Adevărul este că, oricât ne-am burica noi, erau scenografii frumoase, erau spectacole bine gândite şi puse la punct, erau momente de dans cum rar am mai văzut după 1990. Nu-i uşor să manevrezi mase imense de oameni, de milioane de suflete care să bată aceeaşi cadenţă. De sus, din avion, se vedeau figurinele frumoase pe care le reprezentam din trupurile noastre, la cerinţele regizorilor. Spre cer zburau porumbei şi mii de flori roşii şi albe. Copiii fluturau baloane şi erau fericiţi.

Pe atunci, erau puţine cazurile de abandon, vecinii nu-şi vărsau nervii pe odrasle izbindu-le cu capul de calorifer, bărbaţii beţivani nu-şi omorau în pumni consoartele infidele ori şpriţare, iar bunicii aveau rolul hărăzit de Cel de Sus: de a-şi iubi nepoţii, nu de a-i folosi la muncile de pe lângă casă.

CFS şi CUG, mândria ţării

Pentru mândrii locuitori ai Iaşului, carele alegorice reprezentative veneau din câteva fabrici foarte importante: CFS, CUG şi Penicilina. Oamenii purtau steaguri, dansau în şir şi strigau de zor sloganuri de mulţumire. Ştiau că pe lângă ziua liberă îi aştepa şi o primă substanţială, cu care îşi putea pofti nevestele, cumătrii, naşii şi amicii la bere şi mici pe lacul Ciricului. Pe plozi îi tratau cu sifon şi sirop, iar pe cei mai bătrâni cu multe halbe şi hamsii prăjite, să se bucure şi ei de binele poporului. Grătarele fumegau, lumea se bucura şi totul era o concordie perfectă…

Trecut-au anii…

Acum, lucrurile stau altfel. De 23 August îşi mai amintesc doar pensionarii. Copiii nu ştiu decât că este o zi în calendar, adolescenţii la fel. Fiind şi vineri, e clar că e zi de club. Noi ne amintim că trebuie să muncim şi ne bucurăm că am putut să înotăm oleacă prin valorile istoriei şi să vă arătăm şi dumneavoastră, boieri cititori, cum era odată. Dacă nu vă interesează, nu ne supărăm. Mai facem o încercare şi anul viitor…

Tovarăşul Augustin Plăieşu