Mai țineți minte hărțile economice ale României din manualele de geografie de clasa a IV-a? Alea în care fiecare oraș era înconjurat cu un disc multicolor. În cazul Iașului, două treimi din disc era de fapt o roată dințată, reprezentând proporția industriei grele în ansamblul PIB local. Mă rog, nu se chema PIB la vremea aia, dar nu mai ținem minte exact formularea dinainte de 1989. În rest, erau feliuțe galbene, albastre, roșii, pentru alte industrii: alimentară, confecții ș.a. Dacă ar fi să redesenăm harta astăzi, roata dințată ar fi aproape inexistentă, pentru că nu prea mai avem cine știe ce industrie grea. Nici alimentară de altfel, poate afară de panificație.

Ditamai combinatul
Pe când eram copii, aveam un coleg al cărui tată lucra la Combinatul de Utilaj Greu. Peste ani, ne întrebăm cum de doar unul, pentru că probabil jumătate din roata dințată corespundea unei singure întreprinderi. De fapt, combinat, diferența fiind semnificativă. Întreprinderea de Sârmă de la Câmpia Turzii prelua ca materie primă bucăți de oțel și le transforma în sârmă de diverse diametre. Făcea, altfel spus, o singură operațiune. Un combinat pleca de la cea mai de bază materie primă, scoțând la capătul benzii un produs finit complex. În cazul CUG-ului ieșean, intra minereu de fier și cărbune și ieșea turelă de tanc, cum zic gurile rele. Un fel de cinci în unu.

Tot necesarul
Istoria CUG se confundă de altfel cu istoria industrializării României sub Ceaușescu. Visul lui dintotdeauna a fost ca România să-și asigure tot necesarul, de orice, din producția internă. Nu discutăm dacă această autarhie era o idee bună sau proastă. În fond, era un răspuns la doctrina sovietică ce presupunea ca fiecare țară comunistă să se specializeze în ceva. României i se rezerva rolul de țară agricolă. Ar fi urmat să vindem grâu pentru a cumpăra tractoare, televizoare și ceasuri de mână.

Investiţie gigantică
Cu gândul la această autarhie, regimul a clădit industrie peste tot, de preferință industrie grea. Inclusiv la Iași, chiar dacă minele noastre de cărbuni și fier sunt hăt, în Transilvania. Într-o economie centralizată la maxim și în care prețurile erau fixate în „Centralele” de la București, aspectul era doar unul minor. Construirea CUG a început în 1976. Un an mai târziu, a fost inaugurată prima secție, cea de mecano-sudură. Peste încă un an, prima șarjă de fontă. Peste trei ani, prima șarjă de oțel. A fost o investiție gigantică, într-un moment destul de prost ales, între cele două crize ale petrolului din anii ’70, care au dus la creșterea puternică a prețului energiei și criza economică din 1981, care a lovit puternic în industria grea de pretutindeni. Erau anii în care manifestațiile organizate de sindicatul IG Metal din industria grea vest-germană umpleau Telejurnalele românești. S-au cheltuit pentru construirea CUG 16 miliarde de lei, la vremea când cursul oficial era de 5 lei dolarul. Peste 3 miliarde de dolari, adică. Rezultatul a fost un combinat întins pe 150 ha, cu 12.000 de angajați care lucrau în trei ture. Produsele sale erau atât de mari ca dimensiuni, că drumurile se blocau ori de câte ori CUG avea de făcut o livrare.

Oraș în oraș
Acestea sunt de altfel și aspectele pur obiective care au grevat CUG de la bun început. Așa cum combinatul de la Galați a fost construit pentru a funcționa pe bază de minereu de fier importat din țări „prietene”, la fel și CUG-ul ieșean a fost făcut să funcționeze cu minereu și cărbune aduse de la mama naibii. CUG era în cei câțiva ani ai săi de glorie un adevărat oraș în oraș. Se construise până și o linie de curent de înaltă tensiune dedicată, căci săreau siguranțele în tot Iașul când pornea o forjă. Săracii Iașului încă își câștigau pâinea săpând după bucățile de fontă pierdute între miile de tone de zgură.

A început să gâfâie
Când au început să se închidă minele din Hunedoara și Valea Jiului, după 1990, CUG, rebotezat Fortus, a început să gâfâie. Cum minereul și cărbunele erau aduse cu trenul, iar produsele erau livrate doar cu ajutorul unor camioane agabaritice, Fortus era total dependent de o arteră de transport care se putea sugruma oricând și care costa enorm.

De 300 de ori mai ieftin
Culmea, deși amplasat greșit pe hartă, având costuri suplimentare provocate de transport și de haosul postrevoluționar în privința aprovizionării cu materii prime și a piețelor de desfacere, Fortus s-a încăpățânat să reziste. Pe când tot ce însemna vechea industrie metalurgică ieșeană se ducea la vale, Fortus încă lucra. Prin 2003, a început dezastrul: scoaterea la privatizare, fără vreo analiză mai aprofundată. Au venit niște ruși, a căror singură grijă a fost să taie și să vândă. Cumpăraseră 81,3% dintr-o investiție de 3 miliarde dolari cu doar 8 milioane euro. Adică de vreo 300 de ori mai ieftin decât făcea. Când AVAS, adică statul, a redevenit acționar majoritar, a găsit o societate în agonie. Care societate însă, voia încă să reziste. Intrată în insolvență în 2008, când mai rămăseseră 1.700 de angajați, ajunsă în 2013 la doar 680 de angajați, Fortus încă spera. Ghinionul ei, deja se făceau calcule pentru ce va fi după ce nu va mai fi. Patrimoniul, estimat la 120-240 milioane euro, ca valoare brută a terenului și a halelor, era și este suficient de tentant.

Interese imobiliare
Acum, au rămas vreo 600 de angajați, neplătiți de ani de zile și cu speranțe minime de mai bine. Planuri există. Vindem o parte din patrimoniu, plătim datoriile și mergem mai departe cu ce se poate. Teoretic, e o variantă. Practic, sunt atâția vulturi, inclusiv politici, care roiesc deasupra Fortus, că nu am paria nici pe funcționarea sa în format restrâns. Prea e apetisant terenul. Soarta Fortus se discută de luni bune la București. Acolo se va decide dacă se vinde tot sau se mai dă o șansă. Nu ne place ideea, dar posibil să se meargă pe prima variantă, adică falimentul. Oamenii sunt oricum obosiți să vorbească singuri. Cei mai mulți visează doar să-și recupereze lefurile din urmă și să se întoarcă la țară, pentru a pune păpușoi. Ca acum 40 de ani, când au venit la Iași. Până la urmă, trebuie găsită o soluţie, oricât de radicală ar fi, pentru a opri agonia de acolo.