Proiectul de descentralizare în urma căruia fostele cinematografe ar urma să fie preluate de autorităţile locale a stârnit mari discuţii în multe localităţi din ţară. Supărarea a venit, ca de obicei, de la bani, mai exact de la lipsa lor. Dacă ar fi fost suficiente fonduri, sălile vechi de cinema nu ar fi ajuns nişte ruine locuite de molii ori de şobolani.

Vremea vechilor cinematografe a apus demult. Am folosit voit o exprimare clişeu fiindcă era în ton cu situaţia. Unde or fi oare anii ăia minunaţi în care biletele la o „Floare şi doi grădinari” se dădeau pe sub mână ori anii ăia fabuloşi în care „Vandana” storcea lacrimile actualelor bunici, aflate pe atunci la vârsta juneţii?!

Poate că unii dintre cei mai tineri cititori au prins la cinematografe vestitele pelicule cu „Liceenii”. Nu îndrăznim să întrebăm de seria cu haiduci a lui Amza Pellea ori de „Buzduganele” lui Florin Piersic, dar parcă oleacă tot am aminti de „Toate pânzele sus” şi de „Cireşarii”, măcar şi pentru că sunt lecturi obligatorii la şcoală. Cărţi frumoase, care au dat inspiraţie unor oameni împătimiţi de frumos şi care ne-au lăsat filme mult apreciate la vremea respectivă.

La cinema, cu „prolonjeu”

Celor ce nu ştiu le spunem că sălile de cinema nu au fost mereu aşa cum sunt văzute acum: nişte ziduri despuiate, din care tâşnesc cărămizi sângerânde ori, în cazul fericit, nişte clădiri cenuşii, unde vara miroase a mucegai, iar iarna te transformi instantaneu în sloi de gheaţă. Cândva, pe vremuri în care le-am mai prins şi noi, cinematografele erau locul primelor iubiri ori ale cererilor în căsătorie. Dacă ar putea, ecranele prin faţa cărora s-au derulat mii de scene de dragoste ar putea proiecta filme mult mai bune decât cele pe care le vedem astăzi la multiplex.

Pe atunci nu erau ochelari speciali, nici efecte 3D, dar erau şi floricele (actualmente pop-corn), şi sirop la pahar şi multă voie bună, în lipsa unei alternative la televizor. Era frumos! Aveam unde chiuli cu clasa, aveam unde ne ascunde când ne plângeam trădările în dragoste şi unde ne răzbunam aceleaşi sentimente rănite. Cozile la casele de bilete erau o obişnuinţă, nu un subiect de ştire de deschis toate jurnalele naţionale, iar spectacolele aveau preţuri de la insignifiant la super-accesibil.

Sub patronajul nepăsării

Între timp, marea privatizare făcută prost, pe fugă şi după propriile interese a afectat şi acest sector. Acolo unde s-a putut, a fost pricepere şi dorinţă de a face treabă bună s-a mai salvat câte ceva, dar în cele mai multe cazuri nu i-a păsat nimănui, iar la cinematografe a început să ruleze tragedia falimentelor, urmată de distrugerea în masă. Scaunele au ajuns jilţuri prin colibele ţigăneşti, cărămizile din ziduri au proptit garduri ori coteţe de păsări şi tot aşa. La Iaşi, un cinematograf, cel din Copou, a ajuns bar de noapte, cel din Piaţa Voievozilor a fost transformat în sediu de birou parlamentar, iar „Tineretului”, care este şi monument istoric, stă să pice. Au mai rămas „Victoria”, un fel de mort viu, şi „Republica”, unde sunt zile întregi când nu intră nimeni. Şi dacă ar intra, ce-ar face? Condiţii nu sunt, tehnica este veche şi nu permite rularea filmelor realizate în definiţii înalte, scaunele sunt rupte şi, dacă te uiţi atent, sigur vei găsi ultimele coji de seminţe scuipate înainte ca vânzătorul de bilete să fi susţinut examenul de bacalaureat.

Norocul lor ar putea veni de la autorităţi, care, însă, ar trebui să bage bani serioşi în renovare, apoi să se lupte cu multiplexurile din malluri. Războiul ar fi nu numai inegal, ci şi foarte sângeros, cu victime previzibile. Şi, atunci, ce sens are? Cine vrea să revadă „Fata Morgana” n-are decât să caute pe Torente ori să se uite pe Youtube. Restul îşi cumpără bilete la multiplex…

Audi Elen