N-a trecut mult de când una din temele favorite ale politicienilor români a fost pusă din nou în discuţie, cam cum se întâmplă cel puțin o dată pe trimestru: unirea Basarabiei cu România. Nu credem că există om politic de calibru care să nu pomenească periodic despre asta. Mai nou, un candidat la prezidențiale a zis că ar fi mișto dacă la aniversarea unui secol de la ultima unire, ea s-ar repeta. I-a sărit imediat la gât, și nu din dragoste, ministrul rus al Externelor, de parcă ar fi fost vorba de ei. I-a sărit de gât și un alt candidat, deși el ar fi mai apropiat sufletește mai degrabă de landul Saxonia Inferioară decât de raionul Nisiporeni. Ei, și dacă tot se discută, hai să discutăm și noi. Merită să ne unim cu basarabenii? Cât ne costă? Cine, ce câștigă? Ce grijă au rușii cu treaba asta? Dar noii noștri frați europeni?
90% din români, interesaţi
De ce abordează politicienii constant această temă nu prea are rost să explicăm. Doar 10% dintre români nu consideră unirea cu Basarabia ca un obiectiv de politică externă pentru România, iar probabil majoritatea acestora sunt unguri, care nu prea au de ce să aibă așa o grijă. Peste jumătate din electorat consideră unirea ca importantă sau foarte importantă. Coarda națională a fost dintotdeauna foarte sensibilă la atingere și aduce voturi. Dacă mai adăugăm și faptul că 250.000 de basarabeni au și cetățenie română, deci drept de vot la alegerile parlamentare, prezidențiale și europarlamentare, începe să fie cam clar de ce se vorbește de ei în campanie.
În teorie e simplu
În principiu, o unire se poate face oricând. Referendum aici, referendum dincolo, aplauze și gata. Mda, în principiu. La noi, un referendum pe tema asta ar da un răspuns favorabil propunerii într-o proporție covârșitoare. Dincolo, dimpotrivă. Dintre basarabeni, numai 11% visează să se unească într-o zi cu România, iar 20% spun ceva gen ”da, dacă…”. Peste 40% spun un ”nu” hotărât. Firesc: peste 25% din cetățenii moldoveni sunt ucraineni, ruși, găgăuzi sau bulgari. Până nu mai convingi niște procente serioase, sunt doar povești nemuritoare. Vestea bună ar fi că numărul unioniștilor crește, pe măsură ce tot mai mulți moldoveni văd că aici se trăiește mai bine ca la ei, iar ca români, drumul spre munca în Italia ar fi deschis. Ei, dar aici ajungem la partea economică.
Exemplul german
Pe nemți, unificarea i-a costat până acum, din 1990, vreo 2.500 de miliarde de dolari. Vesticii au pompat în est 100 de miliarde de dolari anual, au pus la leafă încă un impozit, numit ”taxă de solidaritate” și tot se trăiește mai prost în fosta RDG decât în restul Germaniei. Per ansamblu însă, a meritat, ba am putea chiar spune că rezultatele au fost spectaculoase. PIB-ul Germaniei mari s-a dublat în 20 de ani. Germania a devenit motorul UE, cea mai mare putere economică europeană, după ce în 1990 fosta RFG avea dimensiuni economice comparabile cu Franța, Italia sau Marea Britanie. Pentru cei mai familiarizați cu economia, cifra de afaceri a companiilor germane listate la bursă a crescut în două decenii cu 4.900 miliarde de dolari, iar indicele bursier a crescut de șase ori. În rezumat, s-a cheltuit o groază de bani, s-a încasat mai mult decât dublu.
Puţină economie
România și Republica Moldova sunt cumva comparabile cu RFG și RDG, păstrând proporțiile. În 1990, România avea un PIB pe locuitor de 150% față de cel moldovean. Logic, că ambele țări abia ieșeau din comunism. Între timp, PIB-ul nostru pe locuitor a devenit de patru ori mai mare decât al lor, iar asta se vede. Basarabenii merg cu motoarele turate la jumate față de noi, iar diferența crește. Când s-au unit nemții, raportul între PIB-urile pe cap de locuitor din cele două Germanii era de trei la unu, adică pe-aproape. Dacă ne-am uni până în 2018, cum se vorbește acum, PIB-ul acestei noi Românii, nici mari cât a fost, nici mică precum este, ar deveni comparabil cu cel al Austriei sau Elveției. Nu nivelul de trai, da? PIB-ul.
“Costul” unirii
Cât ar costa totuşi? Unii au estimat costul unificării la 35 – 40 de miliarde de euro. Noi am zice că la banii ăștia ne unim cel mult cu Bucovina de Nord. Alții au estimat costul la vreo 180 de miliarde de euro în 20 de ani, cifră care ne pare mai apropiată de realitate. Din banii ăștia, cam jumătate ar fi fonduri bugetare. Restul, fonduri UE și investiții private. Aplicând modelul german, banii s-ar duce pe investiții în infrastructura de transport, energie, utilități și alte lucrări publice, ridicarea standardului de viață din Basarabia, inclusiv a nivelului pensiilor, ajutoarelor sociale sau alocațiilor, bașca încă niște bani pentru realizarea unificării monetare și altele dintr-astea. Basarabia are 670.000 de pensionari, cu o pensie medie de 82 de dolari. La noi, pensia medie este de 244 dolari. Diferența ar însemna cheltuieli suplimentare pentru noi de 1,3 miliarde dolari anual. În administrația publică basarabeană, leafa medie este de 312 dolari, la vreo 49.000 de salariați. La noi, e de 680 de dolari. Diferența înseamnă cheltuieli suplimentare de 216 milioane dolari anual. Și așa mai departe. În rezumat, vreo 4 – 5 miliarde euro cheltuieli anuale, pe parcursul a 20 – 25 de ani. În schimb, ne-am putea aștepta la o accelerare a creșterii economice, cum s-a întâmplat și în Germania și astfel, la o dublare a PIB-ului reunit în vreo 15 ani, nu în 25 cum s-ar întâmpla în ritmul actual.
Interesele Rusiei
Să zicem că v-am convins pe partea economică și vreți unirea. Să zicem că citesc și basarabenii și ar vota și ei pentru. Cine ar vota contra? Păi, în primul rând, Rusia. Pentru ruși, orice palmă de pământ ce a fost vreodată a lor, așa rămâne pe veci. Singura concesie pe care au făcut-o, dar încă nu era Putin pe cai mari, a fost intrarea țărilor baltice în UE și NATO. Pentru ruși, Moldova face parte din zona de interes maxim. Nu pentru că ar fi înnebuniți după vinurile de Cricova, ci pentru că prin ea se apropie de gurile Dunării, obiectiv strategic de 200 de ani. Ca să nu mai zicem că e un cap de pod perfect în flancul sud-estic al NATO. Dacă NATO are un cui numit Turcia înfipt în coasta Rusiei, de ce n-ar avea și Rusia unul? Mă rog, au deja Serbia, care răspunde la orice telefon de la Moscova, dar strică un cui în plus?
Problema Transnistriei
Dacă pentru ruși, unificarea României este o chestie politică, pentru UE problema se traduce în zerouri. Nu de alta, dar unirea ar însemna ca, dintr-o singură mișcare să intre în UE, fără negocieri de aderare, încă 3,5 milioane de săraci lipiți pământului. Patru milioane, dacă luăm în calcul și Transnistria. Ca să nu mai zicem că s-ar supăra rușii și se vede cam în ce poziție încovoiată stă UE în fața Rusiei când e vorba de Ucraina. N-o să-și strice relațiile pentru o palmă de pământ românesc. Nici ceilalți ”mari”, Statele Unite, n-au multe motive să susțină ideea unirii noastre. E drept că le-ar surâde ideea de a se mai apropia puțin de Rusia. Doar că ar fi greu de soluționat problema Transnistriei. Dacă o luăm la pachet, ar însemna să o luăm cu tot cu rușii armatei a 14-a, adică să avem pe teritoriul nostru atât o bază NATO la Constanța, cât și una rusească la Tiraspol. Cam imposibil, nu credeți? Iar fără Transnistria, nu vin basarabenii, că dacă îi lasă pe transnistreni să plece, în secunda doi pleacă și găgăuzii, cu Comratul lor cu tot. Nici ucrainenii nu ar vota “pentru”, dacă ar fi să ne întrebăm vecinii. Dacă pe urmă ne aducem aminte de Bucovina de Nord, Ținutul Herța și Bugeac? Al naibii de complicat.
”Unirea”, în cadrul UE
Pentru că rușii fac ca trenul în gară când aud de unirea Basarabiei cu România, iar pe europeni îi apucă frigurile, mai nou a apărut ideea de unire în UE. La modul concret, asta ar însemna ca Moldova să-și urmeze cursul pentru a se pregăti în vederea unei viitoare aderări, ca stat independent. Bazele în sine există. UE derulează de câțiva ani programe de cooperare transfrontalieră în care este prinsă și Republica Moldova, pe lângă altele. În traducere, se dau bani pentru a dirija treptat statele respective pe o direcție favorabilă intereselor UE. Nu înseamnă că le vor ca state membre, ci mai mult ca state tampon, în zona de influență. În afară de banii de cooperare transfrontalieră, după 2009 au apărut și programe dedicate, cum au fost la noi SAPARD sau PHARE. Chiar dacă nu sunt denumite fonduri de preaderare, de fapt cam asta sunt. UE se gândește la o viitoare aderare, atunci când Moldova se va fi dovedit pregătită. În cazul României, procesul a durat 10 ani, în condițiile în care a fost vorba de o aderare accelerată forțat, iar nu puține sunt vocile care spun că România și Bulgaria nu erau pregătite nici pe departe de aderare. Pe scurt, abia peste mulţi ani se va putea vorbi de o aderare a Republicii Moldova la UE, dacă basarabenii se arată la fel de hotărâți ca acum. Iar când aderarea va avea loc, va fi, probabil, sfârșitul visului unionist. La ce să te mai unești, dacă oricum majoritatea populației are deja cetățenie română și ca cetățean european poți merge la muncă în Italia fără probleme? Vom putea trece din nou Prutul doar cu buletinul și-atât. Iar asta, numai unire nu se cheamă, decât dacă vă simțiți frați cu bulgarii de când suntem împreună în UE.
Scurt curs de istorie a Basarabiei
Fără îndoială, Basarabia este pământ românesc, în măsura în care și restul Moldovei este. Cu excepția ultimilor 200 de ani, istoria Basarabiei este cam aceeași cu a celeilalte jumătăți de Moldovă. Au fost dacii, pe urmă au venit tot felul de migratori, ba au trecut și ungurii prin Buceag, că e câmpie și se merge ușor călare pe-acolo. Prin sec. X, tot felul de juzi și cneji își făceau câte o țărișoară într-un vârf de deal basarabean, să se dea șmecheri. Nu și în nordul Basarabiei, care era sub călcâiul Rusiei Kievene. La 1240, prin Basarabia dansau caii tătarilor și treceau așa de des Carpații, că pe la 1350, a venit un voievod maramureșean să conducă o garnizoană dincoace de munți. Îl chema Dragoș, iar nouă ne place să spunem că el a fondat Moldova. Pe vremea lui Alexandru cel Bun, stăpânirea întregii Moldove, între Carpați, Nistru și Marea Neagră era un fapt. Ștefan cel Mare a fost primul care a pierdut o bucată de Moldovă, la 1484. Manualele noastre trec lejer peste momentul în care Moldova a pierdut ieșirea la mare, adică o bucată zdravănă din sudul Basarabiei.
În timp, Moldova a devenit terenul de bătălie între ruși, austrieci și turci, un fel de no-man’s land. Asta, până în 1806, când rușii au ocupat-o și cu greu au fost convinși să plece doar cu jumatea de dincolo de Prut. În 1856, când rușii și-au luat-o pe coajă în războiul Crimeii, am luat și noi sudul Basarabiei înapoi. Mă rog, ne-au dat-o alții, la încheierea păcii. După 22 de ani, ca mulțumire că le-am dat o mână de ajutor la Plevna, Vidin, Smârdan, Grivița etc., rușii au luat înapoi sudul Basarabiei, iar noi le-am zis “săru’ mâna” că n-au luat și Dobrogea.
În 1918, când Rusia se prăbușise, tânăra Republică Democrată Moldova a cerut unirea cu România. Pentru 22 de ani, când rușii au luat-o din nou, iar la tratatul de pace de la Paris din 1947 am cedat-o definitiv, cu mulțumiri că s-au oprit la Prut, deși pe ei îi bătea gândul să pună granița pe Siret sau chiar pe Carpați. În 1954, ucraineanul Nikita Hrușciov a făcut cadou Ucrainei natale Crimeea rusă, sudul Basarabiei, Herța și nordul Bucovinei, dând la schimb Basarabiei Transnistria. De aia arată harta Republicii Moldova așa cum arată acum. Pe plan intern basarabean, URSS a însemnat deportarea unei jumătăți de milion de români în Siberia și înlocuirea lor cu ruși și ucraineni. În 1991, Republica Socialistă Sovietică Moldovenească a fost una dintre primele republici sovietice care s-a proclamat independentă.
Transnistria, zonă vulnerabilă
Abia independentă, Moldova a avut probleme când Găgăuzia în sud și Transnistria în est, s-au proclamat independente. Pe găgăuzi i-au liniștit, cu o largă autonomie. Cu Transnistria n-a mai mers, că acolo își avea garnizoana armata a 14-a de gardă sovietică. Vorba vine armată, că avea vreo 8.000 de oameni pe atunci, adică structura de bază, fără efectivele unei armate. Doar că ăia 8.000, cu unități motorizate, tancuri și rachete antiaeriene erau chiar arhisuficienți pentru a face praf o ”armată națională” moldoveană cu armament ușor și maxim aruncătoare de grenade. Oricum, la trupele ruse se adăugau gărzile transnistrene și voluntari cazaci cu duiumul. Încercarea basarabenilor de a reocupa Transnistria a durat vreo trei luni, din care o lună a fost aproape război în toată regula. Lupta de la Gârbovăț, la 9 km de Tighina, în care peste 100 de soldați basarabeni au fost uciși de artileria rusă i-a convins pe moldoveni că vor prea mult față de cât pot. De atunci, Transnistria este de facto independentă și trăiește din subvenții generoase din partea Rusiei și din exporturi derulate în bună parte prin România. Cei 2.000 de soldați ruși câți au rămas acolo sunt suficienți ca să țină armata moldoveană la distanță. Pentru Republica Moldova, Transnistria a fost o pierdere serioasă. Aproape jumătate din industria basarabeană era concentrată în 1992 în Transnistria, ca și o bună parte din unitățile energetice. E drept, Republica Moldova s-a învățat să se descurce și fără a stăpâni efectiv stânga Nistrului. Mai importantă însă, Transnistria este pentru ruși. Un cap de pod rusesc pe Nistru dă dureri de cap oricărui strateg american, iar Ucrainei îi dă frisoane.