Într-o țară „eminamente agricolă”, cum s-a spus despre România, am zice că în acest domeniu nu putem avea nimic de învățat. În decurs de 2.000 de ani, țăranul român a avut tot timpul să învețe ce poate cultiva și cât poate scoate din pământul în care își înfigea sapa. Totuși, imediat după intrarea României în Uniunea Europeană, am avut ocazia să asistăm la o adevărată efervescență a experimentării. Poate vă mai amintiți zilele în care se auzea de ferme noi de ciuperci, de melci, de struți, de exploatații de paulownia, de goji, levănțică și tot felul de alte culturi, una mai exotică decât cealaltă. Multe s-au topit la scurt timp de la înființare, pentru că entuziasmul nu poate suplini întotdeauna lipsa experienței sau a unei piețe cunoscute. Altele au reușit să supraviețuiască, dar parcă nu am auzit de vreun proaspăt milionar din goji. Poate există, dar nu l-am întâlnit noi. Ce am întâlnit însă în ultima vreme, este o revenire a fermierilor la culturile tradiționale. Una dintre ele, pe care am avut ocazia să o vedem proaspăt înființată în județ, este vița-de-vie. E o soluție pentru cei care nu vor să experimenteze cu exotisme? Asta vom încerca să vedem astăzi împreună.

Solul și temperatura
Tot românul se pricepe, teoretic, la vie. Cu toții am avut bunici care au ținut măcar câțiva butuci în ogradă sau pe o coastă de deal, pentru a scoate vinul propriu. Între mica plantație de pe lângă casă și via din care să poți și trăi este însă ceva drum. Drum care începe cu eforturi serioase și continuă cu cheltuieli importante. Primii factori de luat în calcul sunt solul și temperatura. Via se simte bine în zone de deal, cu soluri sărace, calcaroase sau chiar nisipoase. În privința asta, Iașul este perfect, că dealuri avem tot înainte, iar calcar, mai mult decât ne trebuie. Dacă iernile sunt prea geroase, cu temperaturi sub -18°C la strugurii de masă sau sub -20°C pentru cei de vin, nu e bine. După cum nu sunt bune nici verile răcoroase. Exceptând însă dealurile de dincolo de Siret, spre munte, acest scenariu termic nu prea se întâlnește la noi. Dacă se folosește forma joasă de conducere a butucilor, gerul nu este de speriat. Temperaturile reduse în timpul verii fac însă ca majoritatea soiurilor de struguri să nu aibă timp să se coacă. Poate Perla de Csaba să meargă pe dealurile de la Tătăruși, dar e păcat de ea.

Cu proiect
În afară de teren, pentru înființarea unei plantații de viță-de-vie este nevoie de un teanc de acte. Cel mai important este autorizația Direcției Agricole, necesară pentru orice suprafață mai mare de 1.000 mp. Pentru suprafețe de peste 3 ha este cerută întocmirea unui proiect de înființare a plantației viticole, vizată de stațiunea de cercetări vitivinicole din zonă.

Subvenții UE
Costurile de luat în calcul pentru înființarea plantației sunt mari. Mult mai mari decât pentru alte culturi. În general, în funcție de soi și de densitatea de plantare, care poate fi între 3.500 și 10.000 de butuci la hectar, costurile de înființare se ridică la 15-20.000 euro/ha. La suprafețe mari, cheltuielile medii scad, dar în niciun caz sub 10-12.000 euro/ha. Mai trebuie puși deoparte și 4.500-5.000 euro/ha sau chiar 8-9.000 euro/ha, în contul cheltuielilor de întreținere, pentru că via nu dă rod înainte de 3-4 ani de la plantare. E drept, există posibilitatea obținerii de subvenții din fondurile alocate de UE, care pot acoperi până la 75% din costurile plantației, pentru culturi de peste o jumătate de hectar, pentru anumite soiuri, aprobate de Ministerul Agriculturii. Dacă luăm în calcul o cultură de 3 ha, să spunem, ar însemna costuri de până la 60.000 de euro pentru înființare, din care vreo 45.000 de euro pot fi reprezentați de subvenții, și încă vreo 5-6.000 de euro pentru întreținere. Deci, o investiție minimă inițială din banii proprii de vreo 20.000 de euro.

Profit rezonabil
Într-un an decent, producția se ridică la 9-12 tone de struguri la hectar. Într-un an bun, se poate ajunge la 15 tone/ha. Evident, producerea vinului este rentabilă, dar puțini sunt fermierii care pot suporta costurile implicate de lansarea și promovarea unei mărci noi, ca să nu mai vorbim de tehnologia de vinificație necesară. Mulți producători din zona Vrancei vând vinul la pet, pe marginea drumurilor, dar e o metodă extrem de nesigură. Strugurii se pot vinde și direct de pe tarla. Prețul variază, în funcție de producția din acel an, cam între un leu și 1,5 lei/kg. Profitul poate ajunge astfel la vreo 6-7.000 lei/ha. Cam la fel se vând și strugurii de masă, poate puțin mai scump, dar nu cu mult. Pentru obținerea unor rezultate financiare mai bune, o idee bună este cultivarea unor soiuri timpurii, cum este Perla de Csaba, de care am pomenit la început. Perioada de recoltare este în zona noastră sfârșitul lunii iulie, începutul lui august, deci se poate vinde ca trufanda, la 5-6 lei/kg. Problema în acest caz este reprezentată de concurența cultivatorilor din Vrancea, unde soiul se coace încă mai devreme. Această problemă poate fi compensată prin folosirea solariilor, dar nu merită. Cheltuielile sunt prea mari, iar de scos struguri pe piață înaintea celor veniți din Grecia sau Egipt nici nu poate fi vorba.