Nu este ţară în hotarele lumei civilizate în care „gura lumei”, „gura satului” să aibă mai multă trecere ca în ţara noastră! Cele mai multe dintre convingereile noastre sunt întemeiate pe „zvonul public” şi numai foarte puţine pe dovezile adunate de noi personal. „Se zice”, „lumea zice”; şi dacă „lumea zice”, Românul, individual luat, pare că înţelege că tot aşa trebuie să zică şi el. Mai ales în lumea ţărănească „gura satului” este obîrşia tuturor convingerilor. În „gura satului” se revarsă negreşit, gura lui Ion, gura lui Gheorghe, gura lui Petre, şi a altora, dar odată ce acestea sunt vărsate, individualitatea lor s-a şters: „gura satului” contopeşte pe toţi ţăranii laolaltă în acelaşi vad sufletesc. Şi tot aşa, şi la oraş, opiniuni personale foarte puţine. „Ce zice lumea”, „ce zice partidul”, „ce zice stăpânirea”, dar foarte rar ce zic Ion şi Gheorghe. Ce zic Ion şi Gheorghe? Dar dacă Ion este în partidul liberal, trebuie să zică ce zic liberalii! Şi dacă Gheorghe este în partidul conservator trebuie să zică ce zic şi conservatorii! Mai poate fi discuţie? Indiferent de chestiunea în care cineva este chemat să zică ceva: fie în politică, fie în ştiinţă, fie şi în literatură, părerea de grup primează asupra celei individuale. Fiecare grup îşi are părerea sa bloc, căreia toţi i se supun, întocmai cum şi la turmele de oi este un clopot la al cărui sunet se adună toate oile laolaltă. Când un Român stă la îndoială, fiţi siguri că nu stă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu ştie încă de partea cărui grup să se dea! Să meargă după cum bate vântul din dreapta sau după cum bate cel din stînga? Iată suprema lui nelinişte. Pentru risipirea acestei nelinişte, sforţarea Românului se îndreaptă în afară, ca să „prindă cu urechea mai bine zvonul” cel din urmă; mai niciodată sforţarea nu merge înăuntru, spre forul conştiinţei.
Omul de caracter la Români, nu este acela care este consecinte cu el însuşi, ci acel care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat întotdeauna clopotul turmei. De consecvenţa cu sine însuşi a grupului cine se întreabă? Nu este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat, ai fost prezinte şi eşti Român, atunci eşti om de caracter!
Constantin RĂDULESCU – MOTRU, Sufletul neamului nostru, 1910
